De cand a cazut cortina de fier, linia conflictelor mondiale nu mai trece intre est si vest, ci intre saraci si bogati. Deschiderea pietelor in China, India si in fosta Uniune Sovietica a facut ca oferta de forte de munca pe glob sa se dubleze.
S-a pus in miscare o uriase masina de sporire a bogatiei, de pe urma careia au aparut in numai cativa ani averi uriase. Nicicand in trecut nu s-a inregistrat o asemenea sporire a bogatiei generale, dar niciodata aceasta avutie nu a fost mai inegal distribuita. Bob Sutcliffe, un cercetator american, afirma : „Chiar si cei mai bogati oameni din istorie, de la Cresus la Henry Ford, nu au fost atat de bogati pe cat sunt astazi cei mai bogati oameni din lume. Cei saraci au ramas insa la fel de saraci cum au fost intotdeauna“.
Aceasta inegalitate se poate exprima prin cifre : 2,7 miliarde oameni, adica 40 % din populatia globului, traiesc cu mai putin de 2 dolari pe zi, adica – dupa criteriul Bancii Mondiale – ei fac parte din categoria celor mai saraci. Prin cartierele mizere din Lagos, Manila sau Mumbay, ei supravietuiesc in murdarie, noroi, lipsiti de electricitate si apa potabila. Unii dintre ei au chiar un loc de munca, la care sunt insa exploatati ca niste sclavi. Printre ei sunt si copii, care produc obiecte ce apoi se vand in magazinele din vest cu un pret ce depaseste cu mult salariul lor lunar.
La celalalt capat al societatii se gaseste acea patura subtire care, aproape din nimic, a faurit averi spectaculoase. Iata-l pe Lakshmi Mittal, in varsta de 56 ani, cu o avere de 32 miliarde dolari, care povesteste ca, pe cand era copil, nu avea un robinet cu apa curenta in casa. Iata-l pe Oleg Deripaska, un rus de 39 ani, ce poseda cel mai mare concern de aluminiu din lume si care cumpara una dupa alta mari firme din Germania, Franta si Spania. Sau un mexican, Carlos Slim Helu, 67 ani, fiul unor emigranti libanezi, a carui avere de 49 miliarde dolari este cu doar 7 miliarde mai mica decat a fondatorului lui Microsoft, Bill Gates. Li-Ka-Shing (78 ani) din Hong Kong, patronul lui Hutchinson Wampoa, a inceput cu vanzarea de flori artificiale, iar acum are o avere de 23 mlrd. dolari. Printul Walid Ibn Talal (50 ani) din Arabia Saudita, relateaza ca a pornit cu suma de 15.000 dolari imprumutati de la tatal sau, pentru ca azi sa se laude cu o avere de 20 mlrd. dolari. Iar Roman Abramovici (40 ani) a cumparat acum 11 ani firma Sibneft cu 100 milioane dol., pentru a o vinde peste noua ani cu 13,1 miliarde. Acestia sunt doar cativa din cei 946 miliardari in dolari (cu 153 mai multi decat in 2006 si cu 716 mai multi decat in 1998), care au aparut in acest an pe lista revistei „Forbes“. Dintre ei, 415 sunt in St. Unite, 55 – in Germania, 53 – in Rusia, 36 – in India, 29 – in Marea Britanie, 25 – in Turcia etc. In total averile lor se cifreaza la 3.500 miliarde dolari, adica un plus de 35 % fata de anul trecut, crestere ne mai intalnita inca.
Analistii considera ca este anormal ca cele 5 % persoane de la varful societatii sa castige in doar doua zile tot atat cat castiga cei 5 % de la fundul societatii in decurs de un an intreg. Este sfidator ca unii sa bea cocktail numai cu ghiata taiata din ghetarii din Islanda, in timp ce 1,2 miliarde de oameni nu au nici macar apa potabila trasa in casa. In Statele Unite un manager de varf castiga de 104 ori mai mult decat salariatul mediu al firmei (in 1999 se castiga de 55 de ori mai mult). Poate fi justificata o asemenea diferenta doar prin performanta? Dani Rodrik de la Universitatea Harvard spune ca este un mister cum accepta omenirea asemenea contraste fara a se revolta. Capitalismul modern, se arata in diagnoza sa, a sporit bunastarea, dar a adancit prapastia in interiorul societatii umane. Pe nesimtite se creaza pe plan mondial o societate impartita in doua clase, ce traiesc in imediata apropiere.
Cat timp poate dura acest contrast tipator intre niste „paradisuri artificiale“ si groaznica viata a celor exclusi ? John Rawls, filosoful american mort acum 4 ani, scria : „Inegalitatea poate fi tolerata doar atat timp, cat fiecare cetatean simte ca ii este deschis drumul de iesire din conditia inferioara, iar chiar si cei mai pagubosi pot avea o sansa“. Dar tocmai aici sta problema. Caci contradictia dintre saracie si bogatie a devenit cronica nu numai in tari slab desvoltate, ci si in tarile cele mai bogate. Fiecare al saselea american nu isi poate permite sa plateasca asigurarea medicala. In „tara tuturor posibilitatilor“ numeroase alte sanse sunt pentru multi interzise. Iar asta ii ingrijoreaza chiar si pe cei ce administreaza avutia statului. Ben Bernanke, seful bancii centrale a SUA, a atras atentia asupra „efectelor negative ale dinamicei actuale a economiei de piata. Populatia va fi in viitor mai putin dispusa sa accepte o asemenea desvoltare“.
Revista „Der Spiegel“, intr-un recent articol despre cei ce castiga si cei ce pierd de pe urma globalizarii, pune cateva intrebari : La ce ii folosesc cetateanului binefacerile economiei de piata, atunci cand el nu capata nici un avantaj din asta ? Si cand afla despre castigurile fabuloase ale managerilor, cum va mai putea el sa consimta la sacrificii, de vreme ce nimeni nu-i garanteaza siguranta locului de munca, deci cand priceperea si efortul personal nu mai conteaza ? Sunt contradictii ce clatina increderea in ordinea sociala. Si tocmai acum, cand economia pare a merge din plin, capitalismul a intrat intr-o criza de legitimitate, in care oamenii nu mai vor sa se subordoneze intereselor economice abstracte, fiindca vor ca sa se faca ceva concret pentru ei. Ei cer dreptate.
Un sociolog britanic, Angus Maddison, a calculat ca PIB pe locuitor la 1870 in cele zece tari cele mai bogate din lume era de sase ori mai mare decat valoarea medie a PIB al celor zece cele mai sarace tari din lume. Astazi acest indicator e de 42 . Cu 95 de ani in urma statisticianul italian Corrado Gini a incercat sa elaboreze un mod de masurare a inegalitatilor in societate : o egalitate perfecta este egala cu 0,0 iar o inegalitate maxima – este 1,0. Daca tarile cu cea mai slaba inegalitate sunt Danemarca si Japonia (cca.0,20), iar in Germania factorul Gini este egal cu 0,28, in SUA el era in anii 60 de 0,35, iar astazi el e egal cu 0,41, Brazilia si Africa de sud au acest factor egal cu 0,60.
Rusia este tara care a suferit cel mai mult in perioada tranzitiei de la economia planificata la cea de piata. Intre 1989 si 1996, veniturile populatiei au scazut cu 60 %, situatia fiind numita „marele salt inapoi“, contradictiile sociale devenind asemanatoare celor din anii tarismului. Folosind lipsa legislatiei, privatizarile s-au facut cu japca. Astazi 500 din cei mai bogati rusi poseda in ansamblu o avere egala cu 40 % din intregul PIB al tarii. Printre acestia o figura deosebita este Vladimir Potanin (46 ani) cu o avere estimata la 13 miliarde dolari. Devenit rapid proprietar al unei banci, el a introdus sistemul actiuni contra credite. In 1995, cand Rusia era pe pragul falimentului, el a acordat statului credite in valoare de 250 milioane dolari, pentru care a primit controlul asupra uzinei de la Norilsk, in nordul Siberiei, cea mai mare din lume pentru productia de nickel si paladium, evaluata de expertii occidentali la o valoare de 30 miliarde dolari.
Revista „Der Spiegel“ mai arata ca bogatiile minerale din subsol i-au imbogatit pe oligarhi, dar marea majoritate a populatiei nu a avut din asta nici un beneficiu, si nu numai in Rusia, ci si in Nigeria sau in Congo. Avutia nationala este atat de inegal distribuita deoarece statul este prea slab in aceste tari. El a abdicat de la obligatiile de a tine ordine si a aplica justitia, nu se mai ingrijeste de egalitatea de sanse, de strangerea corecta a impozitelor, ne mai vorbind de constructia de strazi, spitale, scoli. In aceste tari e in floare coruptia si nepotismul, drepturile omului sunt ignorate, copiii exploatati, crimele musamalizate. Economistul peruan Hernando de Soto a facut o experienta : a luat initiativa sa deschida la Lima un atelier de confectii. Desi a mituit zece functionari, autorizatia nu a capatat-o decat dupa 289 de zile. Si el conchide ca nu capitalul lipseste tarilor sarace, ci absenta statului de drept. Laureatul premiului Nobel pentru economie, Joseph Stiglitz, a socotit ca fermierii europeni capata de la stat si U.E., pentru fiecare vaca subventii in valoare de 2 euro pe zi. Deci, spune el, este mai bine sa fii vaca in Europa decat om sarac intr-o tara subdesvoltata. In India, tara cu o populatie de 1,2 miliarde locuitori, 700 milioane de oameni supravietuiesc exclusiv din produsele obtinute pe micul lor teren cultivat. Se vorbeste azi despre India ca o tara fruntase in domeniul computerelor si al programelor soft, dar in aceasta ramura nu sunt ocupate decat 1,3 milioane persoane.
In fata acestei situatii conducatorii lumii isi pun intrebarea : Ce e de facut ? Este o intrebare impusa de principiul echitatii si al dreptatii sociale, la care de regula statul incearca sa dea raspuns prin instrumentele impozitarii. Fiscul trebuie sa se ingrijeasca de echilibrul necesar : celor ce castiga prea putin pentru a supravietui, ar trebui ca organele financiare ale statului nu sa le ia, ci sa le acorde un ajutor, un asa zis „impozit negativ pe venit“. Pe de alta parte, ar trebui ca fiscul sa-i sanctioneze pe cei ce castiga prea mult. De pilda in Germania, in fiecare an, sumele lasate mostenire se ridica la 150 miliarde euro, o avutie enorma ce le revine urmasilor fara ca acestia sa fi depus nici un efort. Iar impozitul pe mosteniri luat de statul german e de doar 3,8 miliarde euro anual. Dar parghia impozitarii, ce in principiu functioneaza ca instrument de introducere a echitatii in unele tari cu economie puternica, este dificil a fi impusa pe plan mondial. La recenta intalnire G-8 de la Heiligendamm, s-a evaluat la 50 miliarde dolari suma pe care cele opt tari economic desvoltate ar trebui sa o aloce anual, incepand din 2010, pentru combaterea saraciei in Africa , Asia si America de sud. Dar alti economisti considera ca prin asta se creaza o mentalitate de cersetori in tarile sarace, facandu-le sa nu mai depuna singure efortul necesar iesirii din impas.
„Obiectivul mileniumului“ stabilit de ONU, care este : reducerea la jumatate pana in 2015 a numarului celor ce sufera de foame pe glob, reducerea mortalitatii infantile cu doua treimi si crearea posibilitatii ca toti copiii sa frecventeze o scoala, acest obiectiv se intrevede de pe acum ca nu va putea fi realizat. Politologul american Francis Fukuyama e de parere ca tarile sarace sufera in primul rand din cauza ca statul e prea slab, incapabil sa lupte cu bolile, drogurile, terorismul, comertul cu oameni si alte numeroase functii sociale perverse. Prima obligatie ar fi deci sprijinul acordat pentru implementarea unei asa zise „Good Governance“. Franz Josef Rademacher, 57 ani, profesor de informatica la Universitatea din Ulm crede insa ca solutia optima ar fi initierea unui „Global Marshall Plan“, un plan in care fondurile colectate de statele bogate sa fie distribuite numai dupa ce fiecare tara saraca ar indeplini anumite conditii minime. Adica extinderea la scara intregului glob a metodei economiei sociale de piata aplicata cu succes cu prilejul admiterii de noi membri in Uniunea Europeana.
Idei interesante, care insa este de temut ca nu vor putea fi traduse in viata atat timp cat miliardele de oameni saraci vor continua sa isi accepte resemnati soarta.
Raducanu N
AnalizaMedia
