Ipoteza general acceptată de geologi este că masele continentale plutesc în derivă pe stratul de magmă al Pământului precum gheţarii pe apa oceanelor, însă o nouă ipoteză a unui om de ştiinţă japonez prezintă o imagine a unei lumi de sub scoarţa terestră guvernate de o ciclicitate nu foarte diferită de ciclurile meteorologice de la suprafaţă, declanşate de circuitul apei în natură, conform unui articol publicat în Spiegel Online şi consultat luni de Rompres.
Ipotezei general acceptate, conform căreia continentele plutesc pe mantaua incandescentă a Terrei, îi lipseşte însă o bază logică. Nimeni nu a reuşit încă să explice care sunt acele mecanisme care compun acest uriaş motor care menţine deriva continentelor şi duce la ruperea plăcilor tectonice.
Străfundurile Pământului rămân în continuare un mister pentru oamenii de ştiinţă. Până şi suprafaţa planetei Marte a fost explorată mai în amănunt decât straturile de adâncime ale Terrei, pentru că până în prezent nu s-a reuşit forarea la adâncimi mai mari de 12 kilometri, iar cei 6.300 de kilometri care mai rămân până la centrul Pământului au rămas inaccesibili.
TotuÅŸi, un reputat geofizician japonez, Maruyama Shigenori, de la Institutul Tehnologic din Tokyo, este convins că a reuÅŸit să înÅ£eleagă ce se întâmplă în structura intimă a Terrei, la mari adâncimi sub scoarţă. ‘Deriva continentelor pe care o observăm la suprafaţă are un corespondent în mantaua Pământului. Plăcile tectonice bătrâne sunt împinse în jos, în magmă, la marginile continentelor, ajungând să adune mari cantităţi de fier. Este un fenomen similar cu cel al condensării apei”, susÅ£ine savantul nipon.
ÃŽngreunate mult de prezenÅ£a fierului, aceste plăci tectonice bătrâne se scufundă mai adânc în magmă până ajung într-o zonă a mantalei Pământului pe care savantul japonez a denumit-o ”cimitirul continentelor”, la o adâncime de aproximativ 2.900 de kilometri. Această zonă s-ar afla la marginea exterioară a nucleului dur al Pământului, un loc unde temperaturile ating 4.000 de grade Celsius.
TotuÅŸi, plăcile tectonice nu rămân pentru totdeauna în acest ”cimitir”. Din cauza căldurii ÅŸi a presiunii extreme ele îşi pierd conÅ£inutul acumulat de metale grele ÅŸi odată eliberate de acest balast devin mai uÅŸoare ÅŸi încep să urce spre suprafaÅ£a mantalei. ÃŽn cele din urmă aceste plăci tectonice ajung la nivelul inferior al crustei solide, pe care îl străpung, trecând prin primele sale straturi aÅŸa cum lama încinsă a unui cuÅ£it taie o bucată de unt.
La suprafaţă acest proces este vizibil prin erupţiile vulcanilor activi, Maruyama susţinând că lava aruncată de aceştia provine direct de la plăcile tectonice care au trecut prin cimitirul de la marginea nucleului Pământului. Această teorie postulează faptul că vulcanii activi din prezent aduc la suprafaţă roca topită a unor plăci tectonice străvechi, scufundate în urmă cu peste 750 de milioane de ani.
Conform lui Maruyama, principalul agent reactiv care declanÅŸează aceste procese chimice de descompunere din interiorul mantalei Pământului, este acelaÅŸi cu cel responsabil de procesele meteorologice de la suprafaţă – ÅŸi anume apa. Plăcile tectonice de pe fundul oceanelor conÅ£in în structura lor apă marină – doar câteva părÅ£i la mie, însă suficient pentru a declanÅŸa aceste reacÅ£ii chimice ce modifică radical structura rocilor, contribuind la pierderea conÅ£inutului de fier ÅŸi crescând capacitatea de a pluti.
Acest proces nu este foarte diferit de cel al circulaţiei apei în natură, care se evaporă sub acţiunea razelor solare, formează nori şi apoi cade din nou sub formă de ploaie.
‘Fundul oceanelor corespunde, mai mult sau mai puÅ£in, acestor nori, iar vechile plăci tectonice scufundate la mari adâncimi în mantaua Pământului sunt asemeni corpurilor de apă alimentate de ploaie. De aici magma se înalţă spre suprafaÅ£a mantalei, unde în contact cu crusta formează noi astfel de ‘nori”’, a mai explicat omul de ÅŸtiinţă japonez.
O astfel de teorie, după ce va fi probată cu ajutorul simulărilor computerizate, ne poate schimba radical felul în care înÅ£elegem fizica Pământului. ‘Până în prezent deriva continentelor a fost descrisă ca un fenomen bidimensional, însă iată că această derivă este alimentată de niÅŸte miÅŸcări tridimensionale de convecÅ£ie ce se produc la adâncimi mari în mantaua terestră”, a comentat ÅŸi profesorul Ulrich Hansen de la Institutul de Geofizică din Münster, Germania.ROMPRES/
