Stravechea asezare româneasca Fântânele, formata si dezvoltata pe un pamânt cu multe izvoare, prin care ajunge la suprafata o apa limpede si rece cu o compozitie diversa, folositoare omului si mediului inconjurator, a facut parte din acea proprietate obsteasca constituita cu multa vreme inaintea instalarii domnilor la conducerea statului Moldova. Chiar „din vremuri de demult, calitatile si frumusetile acestor zone a atras atentia unora din boierii locali, precum si celor ce ocupau anumite functii in conducerea treburilor publice in statul moldav. Documentele conving ca pâna la domnia lui Petru Schiopul, situatia juridica a mosiei si satului respectiv a ramas neschimbata. In timpul domniilor succesive ale acestuia, fostul camaras, Anghel, a reusit sa convinga pe domn sa-i rasplateasca anumite servicii prin cedarea proprietatii si satului Fântânele de la tinutul Bacaului. Dupa aceasta, satul a trecut prin stapânirea mai multor boieri pâna ce a ajuns in proprietatea lui Iordache Cantacuziono, iar dupa aceasta a printului Schonburg Waldemburg. In timpul acestuia din urma, mosia depasea suprafata de noua mii hectare. Acelasi domn, Petru Schiopul, dupa acordarea unor beneficii in folosul camarasului Anghel, la 8 august 1579, a vândut satul Manoilesti, pentru „patru cai buni”. In alte documente a fost specificat faptul ca satul ar fi fost dat pentru „trei cai”. Interesant este faptul ca documentele respective au precizat corect ca localitatea Bacau se afla „intre Bistrite”. Exprimarea a fost corecta, precisa si clara. „Insula Bistritei” a fost aratata cu un secol si mai bine inaintea lui Dimitrie Cantemir. Tot Petru Schiopul a vândut satul Malurile desi a specificat ca acesta depindea „de ocolul târgului Bacau”. Pamântul si satul respectiv, uzufruct al populatiei Bacaului, au fost trecute de catre domnul tarii in stapânirea marelui vornic al Tarii de Jos, Condrea Bucium, in data de 24 ianuarie 1589. O parte a satului si mosiei Trebesul de Jos a fost atribuita de acelasi domn in beneficiul altei persoane aflate in serviciul sau, de la care a primit „un cal bun de tarcat”. Din acelasi ocol al târgului Bacau, domnul Petru Schiopul a mai trecut in proprietatea altui favorizat al sau „pentru doi cai buni”, o parte din padurea satului Vlasinesti. Restul satului Trebesul de Jos si mosei respective, cu doua vii pe rod, moara si vad de moara, cu locuitori ortodocsi, dar si catolici, a fost donat de acest domn calugarilor franciscani conventuali, slujitori ai credinciosilor catolici din centrul parohial Bacau. Documentele prezentate au aratat situatia reala a unor asezari si proprietati, in care numai anumite parti din acele sate si târguri erau proprietate feudala, iar celelalte isi pastrau mosia si libertatea razeseasca. Localitatea Margineni este una straveche, locuita multa vreme numai de români ortodocsi. Arheologii bacauani au descoperit in vatra asezarii, importante si valoroase urme ale civilizatiei carpilor si inaintasilor acestora. In timpurile medievale, asezarile satesti au evoluat si au progresat pe ambele maluri ale Trebesului. Toponimele: Brosteni, Munteni, Osebiti, Unguri confirma existenta acestora pâna la dezvoltarea si unificarea intr-un singur sat. In documente, satul a fost mentionat la 20 aprilie 1619, când a fost confirmata mostenirea ramasa de la parintii diaconului Stefan. Tot acum i s-au recunoscut si cumparaturile realizate de la unii razesi consateni si din satele vecine. Petru Diodat n-a raportat nimic privind satul Margineni. Deducutia care se impune este aceea ca in anul 1642, localitatea nu avea credinciosi catolici. La 15 septembrie 1669, Gheorghe Duca a intarit documentele intocmite in favoarea lui Vasile Luncanul, aprod, Stefania, sotia lui, pentru partile lor de ocina din partea numita Câmpul de Sus a satului, Doina Cârligati, din partea Mironeasca din Luncani. Martori la aceste cumparaturi au fost de fata: Ionasco Talmaciul, armasul, Rosca, vornic de poarta, Toader din Luncani, Dumitrascu Murait din Iasi. Documentele de mai sus arata ca in localitatea de pe Trebes erau oameni cu posibilitati financiare, care cumparau pamânt de la consateni. Un astfel de individ a fost Stefan Roseti. Acesta era si in serviciul domnesc. El a obtinut rangul de al II-lea sluger. In aceasta calitate a fost folositor lui Antioh Cantemir. Domnul tarii a rasplatit serviciile slugerului prin daruirea unei „bucati de loc din hotarul târgului Bacau”, aleasa si delimitata de catre Gavril Braescu, fost mare stolnic, Stefan Sorocianu, fost pârcalab. Au fost de fata: Coltu Martin, fost Soltuz, Miron Ropei si Anton, toti cocentori pe mosia Trebes. Hriscan, Gheorghe Ciurea din Fântânele, Totoescul, Ionache Razul, fost comis, Ursul Soltuz, Timus Crupenschi, Velisar. Stefan Roseti a transmis proprietatea obtinuta de la domnie lui Stefan Roseti, apoi lui Vasile Roseti, hatman, urmasilor acestuia Ilie si Vasile. In acele timpuri, proprietatea respectiva era cunoscuta sub numele de „Paraclet”. Concomitent cu scurgerea timpului, intreaga proprietate a Marginenilor a ajuns in stapânirea vornicului Vasile Costache, apoi a fiului acestuia, Neculai Costache. Ultimul a dat-o de zestre fiicei sale, casatorita cu spatarul Iancu Greceanu. La inceputul secolului al XIX-lea, proprietatea respectiva a fost revendicata de catre Meletie, egumenul de la Precista Târgului Ocna. Proprietatea era numita la etapa respectiva Margineni. In anul 1814 domnul tarii a imputernicit pe spatarul Ionita Sandu Sturdza, ispravnicul tinutului Bacau, sa cerceteze neintelegerile de hotar dintre Iancu Greceanu, spatar si egumenul Manastirii Precista din Tg. Ocna de la mosiile Margineni si Leiteni. Documentele intocmite cuprind urmatoarele precizari deosebit de valoroase si care lamuresc cu precizie matematica organizarea si dezvoltarea moraritului din asezarea urbana Bacau. „Negelul unit cu Trebesul si o parte din apa Bistritei de acolo de unde iasa dintre dealuri” era „abatut la morile de sub dealurile târgului, ce pururea s-au slujit cu dânsul”. Debitul unit si abatut in fapt curgea prin partea vestica a localitatii urbane Bacau, prin zona liniilor ferate de astazi. Din canalul rspectiv, erau sapate gârlele pe care era adusa apa la instalatiile pentru morarit. Dupa folosire, apa era readusa la matca ei. Cantitatea de apa strabatea mosiile „Letia si Izvoarele”, pe care functionau alte mori. Documentele au aratat si situatia: „mai in gios… in Bistrita se varsa”. Documentele intocmite de-a lungul mai multor secole, sunt convigatoare asupra progresului moraritului, bazat pe puterea apei Bistritei. Aceasta era forta care punea in miscare roatele morilor. Intrebuintarea debitelor apelor Negel, Trebes, Bistrita de catre locuitorii asezarilor de pe proprietatea obsteasca a târgului a stimulat poftele hraparete ale feudalilor laici si eclesiastici. Acestia s-au straduit pe orice cale si prin orice mijloc sa puna stapânire pe aceste pamânturi aducatoare de mari venituri datorita folosirii apei in agricultura si transformarea cerealelor in faina si pâine. Intrebuintarea cursului Bistritei drept mijloc de transport lesnicios a fost alt motiv al luptei pentru stapânirea zonei. Conflictele si rivalitatile pentru exercitarea dreptului de proprietate asupra pamântului din jurul Bacaului au avut un caracter permanent.
Prof. dr. Dumitru ZAHARIA
