Monumentul saraciei românesti

E timpul concluziilor. Macar ca-ntr-o luna si jumatate bilantul ultimei guvernari urmeaza a fi consimtit sau respins prin vot. Uninominal. Un “trip” european e o experienta si-un argument arhisuficiente: de la Bruxelles poti vedea limpede ca saracia noastra nu salasluieste in buzunare. Natura ei nu-i financiara. Cu banii stam bine. Monumentul saraciei românesti si, prin extensie, a saraciei din Regiunea Nord-Est, e in duh, anume in imposibilitatea, iritant de evidenta, de a domestici, cu chibzuinta, frusta ferocitate balcanica si de-a o intoarce cu fata spre civilizatie, odata pentru totdeauna. Un exemplu elocvent si, deopotriva, penibil: cât am stat in capitala Belgiei am vazut mult mai putine X 5-uri si Range Rover-uri decât in Bacau, oras de frunte, component al “celei mai sarace regiuni din Europa”. Tribul nostru are o problema cu subordonarea prioritatilor. Românul trebuie sa arate tuturor ce si cât are, oriunde si oricum. Nu putem invoca circumstantele atenuante in aceasta speta, desi, e drept, stramosii nostri au stat prea mult timp ascunsi in vagaunile sinistre ale istoriei ca noi sa nu facem putintica parada acum. Românul trebuie sa pretinda si sa arate ca detine ceva, chiar si atunci când nu are nimic semnificativ de pretins. Carentele noastre nu tin de bani, chiar daca adeseori ne-nchipuim lipiti pamântului, ci de imposibilitatea de a concepe un viitor comun, degrevat de clanurile, bisericutele si adunaturile care dicteaza, neabatute, ritmul cotidian al faradelegilor si mersul monoton al spolierii avutului public. Din nefericire, suntem prizonierii zicalei devenita imn national si document programatic: “Afara-i vopsit gardul, inauntru-i leopardul”. Imaginea, stralucirea mertanelor, bratarilor, crucilor si ghiulurilor, demna de alte etnii si alte meridiane, nu sunt suficiente pentru a convinge. In Occidentul contemporan primeaza o suma de virtuti cu care nu suntem inca obisnuiti si care, puse la lucru acasa, ar provoca hemoragii nazale bruste. Europa nu-i paradisul pe pamânt, dar m-as multumi chiar si cu aceasta forma ameliorata de infern. Mi-e mai comod cu raul lor, decât cu nimicul românesc. Iar mâhnirea cea mai mare este aceea ca si la noi, cu un plus de luciditate si responsabilitate, am putea face si drege asa cum e dincolo. Lucian BOGDANEL