Presa bacauana interbelica despre problemele sociale din localitate

Dupa sfârsitul ostilitatilor din razboiul pentru intregirea neamului, situatia economico-sociala in orasul in care a fost organizata rezistenta nationala, a devenit una deosebit de grea. Conditiile au determinat o intensificare a luptelor muncitoresti in scopul obtinerii unor venituri mai mari pe masura eforturilor depuse si a rezultatelor obtinute prin munca prestata. Partidul Socialist a delegat pe Iancu Iliescu sa conduca si sa raspunda de activitate in aceasta parte a României. Acesta era secretarul partidelor pentru judetele: Bacau, Neamt, Roman. El s-a stabilit in orasul de lânga Bistrita. Aici a format si o sectie penttu tineret. Tot el a fost imputernicit sa preia si conducerea miscarii sindicale din zona. In conditiile saracirii locuitorilor de baza, al huzurului sfidator al profitorilor si al imbogatitilor „de razboi”, lupa lucratorilor de fabrica, a celor de la caile ferate, celorlalte categorii de lipsiti de posibilitatile de realizare a bunurilor necesare tariului, a devenit una aproape atotcuprinzatoare. Greva generala a ajuns o problema pentru muncitorimea din România in cea de-a doua jumatate a anului 1920. Socialisii au avut rolul bine meritat si cunoscut in organizarea si conducerea acesteia. Intre timp, la Fabrica „Letea” s-au petrecut fapte care demonstreaza neincrederea lucratorilor in sistemul monarhic din România. Regele Ferdinand avea investitii mari de capital la aceasta intreprindere. In 30 aprilie 1920, o delegatie muncitoreasca s-a prezentat la directia acesteia cu un memoriu scris, prin care solicitau ca ziua de 1 mai sa fie considerata una de sarbatoare muncitoreasca. Ei au aratat ca vor lucra in ziua de 10 mai. Rezolutia scrisa de directorul celei mai reprezentative si a celei mai mari fabrici din Bacau are formularea: „in urma cererii lucratorilor si a angajamentului luat de ei de a lucra in ziua de 10 mai, fabrica va fi oprita mâine, 1 mai.” Succesul a fost unul remarcabil. In cursul anului respectiv, lucratorii de aici au prezentat ale memorii privind salarizarea si imbunatatirea conditiilor de munca si trai. Toate acestea au fost aprobate. Spiritul de colaborare dintre angajatori si angajati a functionat perfect. Situatia se datora faptului ca fiecare lucrator era investitor de capital la intreprinderea aceasta. Muncitorul investitor era cointeresat in bunul mers al productiei. Aceasta explica marele secret al ordinei si disciplinei muncitoresti de la Fabrica „Letea”. Fiecare lucrator avea beneficiile sumelor de bani investiti. Aceasta era calea pe care trebuiau sa o urmeze „revolutionarii decembristi” din România si coalitia guvernamentala formata si condusa de fostul presedinte al României, Emil Constantinescu, Ion Iliescu si Traian Basescu, nu vânzarea valorilor create de poporul român prin eforturi supraomenesti. Falimentarea voita a intreprinderilor cu mare randament productiv si calitativ a fost si este o crima, care a adus România in cadrul dezastrului national. Exemplul fabricii „Letea” pâna la „nationalizarea” capitalului muncitorilor si a câtorva capitalisti din 1948 trebuia studiat si urmat. Liberalul actual, Petre Roman trebuie trimis in fata instantelor de judecata, nu promovat in functiile incredintate de Tariceanu. La fel trebuie sa se procedeze cu toti vinovatii de dezastrul provocat României industrializate prin propriile forte. Toate valorile „nationalizate” in 1948 au fost platite de poporul român, asa cum au fost platite toate datoriile externe. România anului 1989 n-a avut datorii. In prezent, acestea sunt extrem de mari, toate intreprinderile industriale si bogatiile nationale au fost vândute, ruinate, iar cu banii dobânditi, imprumutati si ajutoarele primite nu s-a realizat nimic din ceea ce avea absoluta nevoie populatia acestei tari si in special cea din Moldova si Bacau. Taranimea si muncitorimea româna, intelectualii, indiferent de ramura in care au lucrat, au muncit cu devotament si daruire pentru prosperitatea personala si a tuturor locuitorilor acestei tari. Lucratorii de la Fabrica „Letea” au fost participanti contribuabili la capitalul intreprinderii. Pentru convingere, prezentam situatia consemnata in procesul verbal incheiat la 19 decembrie 1946, in care a fost scris ca cele mai numeroase si valoroase actiuni, 662.900 la numar erau a Casei de Pensii a personalului societatii „Letea”; 584.900 actiuni erau ale Academiei Române. Totalul actiunilor era de 6.230.877, din care multe apartineau lucratorilor, unora dintre membrii familiei Bratianu, Administratiei averii lui Carol al II-lea si altora. Valoarea totala a actiunilor era de 3.115.436.000 lei. Faptul ca lucratorii aveau capital investit determina pe acestia sa lucreze cu devotament, spirit de economie la materia prima, curent electric, fara risipa produsului. Aceasta a fost cauza absentei conflictelor de munca la „Letea” Bacaului. In anul 1943, lucrau aici 1.311 muncitori. Acestia produceau 3.000 vagoane hârtie, consumau 14.115 C.P. Intre anii 1923 – 1943, publicatiile bacauane n-au consemnat conflicte de munca si nemultumiri in rândurile angajatilor. Asemenea situatii nu s-au petrecut la Intreprinderile Filderman, Isvoranu, Calmanovici, Abramovici, Iordanescu, Klein, Nachmanson si ale celorlalti patroni. Grevele premergatoare celei generale din octombrie 1920 n-au produs efecte in rândurile angajatilor de la Societatea „Letea”, desi conducerea Partidului Socialist a trimis la Bacau pe Iacomi si Cosin pentru dirijarea actiunilor de aici. Greva generala a inceput cu lucratorii de la depoul din localitate. Acestora li s-au alaturat textilistii de la Fabrica Zingher, tipografii, tabacarii si celelalte categorii de nemultumiti. Patronii si autoritatile au fost inspaimântati. La 25 octombrie au inceput arestarile si reprimarile printre mecanicii locomotivelor si alti grevisti. Din Bacau au fost arestati si torturati 96 muncitori grevisti. Procurorii au anuntat „deschiderea actiunilor publice” impotriva multor participanti la greva. La 28 octombrie 1920, prefectul judetului a raportat sfârsitul grevei si reluarea lucrului „cu mai multa ardoare”.
In noaptea de 25 octombrie, ora 24/12, doctorul H. Aroneanu, unul din „conducatorii socialisti”, a fost „gasit mort in camera ofiterilor”. Anchetele au stabilit „cauza mortii, se crede de cord”. Alti 97 grevisti au suportat consecintele masurilor judecatoresti. Greva s-a termninat cu represiunea celor ce au indraznit sa nu respecte legile incorecte si aplicate in favoarea patronilor, care nu se ocupau de instruirea, pregatirea profesionala si educarea morala a celor angajati si platiti asa cum le dictau interesele lor hraparete. In asemenea conditii, socialistii au pus in centrul preocuparilor: imbunatatirea conditiilor de munca si trai a muncitorilor, taranilor, intelectualilor, a mestesugarilor, muncitorilor supusi la tot felul de obligatii, asupriri si vexatiuni. Socialistii au luptat impotriva lipsirii de drepturi si libertati civile a celor multi si asupriti, tinerii lor in bezna analfabetismului, a inapoierii cultural-stiintifice, a bigotismului. Acestia au solicitat educarea morala, prevenirea maladiilor alcoolismului, accidentelor, concedierilor, somajului. La 1 aprilie 1921, Ministerul de Interne a elaborat un ordin circular, pe care l-a expediat Ministerelor: de Razboi, de Industrie si Comert, de Finante si Comunicatiunilor, Muncii si Ocrotirilor Sociale, prefecturilor si primariilor din cuprinsul statului român. Tot acolo au fost explicate cauzele masurilor represive si de condamnare a oamenilor muncii in octombrie 1920. Ministerul respectiv a apreciat ca „linistea s-a restabilit” pe cuprinsul României Mari, iar armata a trecut pe picior de pace si toata activitatea a reintrat in normal”. Amarnica a fost inselatoria guvernantilor. Statul româna fost absolut interesat in cresterea productiei de bunuri materiale, pentru asigurarea prosperitatii si a bunei stari materiale. A fost scrisa aprecierea:”muncitorimea facuse dovada ca este constienta de datoria ei”. Constatarea era veritabila, dar celor inchisi, condamnati si aflati in inchisori, li se incalcasera drepturile cetatenesti si au indurat privatiunile insuportabile. Conflictele de munca urmau sa fie rezolvate de ministerul respectiv. Politia a fost imputernicita sa supravegheze pe lucratorii industriali, pe mestesugari si pe sateni. Se observa ca increderea autoritatilor nu era deplina in muncitori, sateni, mestesugari. Experienta amara a lucratorilor i-a determinat sa se organizeze, in 25 august 1921, in Sindicatul Profesional National al micilor slujbasi, muncitori C.F.R. din Bacau. La 3 martie 1924, organizatia a fost inscrisa la Registrul Persoanelor Juridice. Obiectul si scopul acestuia era: „lupta sociala”…, „progresul industriei…”, „educarea oamenilor…”, „solidaritatea si infratirea tuturor membrilor”. Scopul activitatii a fost: dobândirea drepturilor si inlaturarea nedreptatilor, „cultivarea si imbunatatirea starii morale si materiale… educatia sanatoasa”, prin studiu permanent, organizarea unei biblioteci in folosul sindicalistilor, a membrilor familiilor acestora, scoli premergatoare a lucratorilor, organizarea unor cooperative de consum aprovizionate cu marfuri de la producatori, infiintarea unei cooperative pentru construirea „de locuinte ieftine, confortabile si igienice”, care sa ramâna in proprietatea si folosul sindicalistilor, organizarea instantelor judecatoresti, in competenta carora sa fie conflictele de munca din orasul si judetul Bacau. In ziua de 11 septembrie 1921, au avut loc in sala Ateneului din Bacau lucrarile Congresului Uniunii Generale a Sindicatelor Profesionale din Bacau.
Problemele aratate mai sus au stat in atentia participantilor la congresul sindical, al tuturor sindicatelor profesionale organizate in orasul si judetul Bacau, noua la numar.
Cu toate acestea, la Intreprinderile Filderman, Zingher, Izvoranu, Calmanovici, Iordanescu au izbucnit mai multe conflicte de munca a caror cauze au fost: retinerea salariului, lovirea muncitorilor „pâna la sânge, munca ilegala de 16 ore pe zi’, nerespectarea repaosului duminical, concedieri abuzive si inlocuirea angajatilor cu soldati, diminuarea platii muncii prestate, refuzul de a plati concediile de boala, neacordarea concediilor de odihna, alte masuri necorespunzatoare acelor timpuri de mari greutati provocate de patroni. Avocatul Dionisie Ionescu si altii au propus Primariei municipiului Bacau efectuarea unor lucrari de necesitate publica, pentru a oferi posibilitati de angajare a somerilor. Adoptarea unei astfel de masuri ar fi dus la indepartarea consecintelor grave provocate de cresterea numarului de someri in orasul resedinta de judet. Rautatea sufleteasca, incompetenta politicienilor a fost demonstrata prin masurile abuzive luate de Prefectura judetului, Primaria municipiului, Politia si Legiunea de Jandarmi Bacau. Institutiile au hotarât nesupravegherea si paza militara in cartiere, in zona Garii Bacau, pe strazile pe care functionau intreprinderile. Masura a fost una politieneasca, costisitoare si mult prea inutila si neeficienta. Patronii Filderman si Isvoranu, protejati de autoritati, au gratificat pe lucratorii care prezentau certificate de boala cu plata preavizului si concedierea. Inspectorii muncii au constatat ca la toate fabricile din oras nu era respectat „orarul de munca”, stabilit prin articolul 50 din Legea Contractelor de Munca. Organele de supraveghere a respectarii legilor au fost primiti cu refuzul si opozitia patronala. La 27 august 1933, patronii Filderman si Isvoranu a inchis fabricile cu textile. Situatia muncitorilor in cauza a devenit dramatica. Primarul a raportat Ministerului Muncii „lucratorii aflati deja in stare precara, astazi sunt grupati, cutreera autoritatile locale”, dar nu obtin nimic. Drama a fost cumplita.
Ziaristii din judetele Bacau, Neamt, Roman s-au organizat in Asociatia ziaristilor profesionisti din Moldova de Mijloc” pentru „apararea libertatii scrisului potrivit cu prevederile Constitutiei”, care nu mai erau respectate de autoritati si patroni. Perioada dintre anii 1934 – 1938 n-a fost una de inflorire economica si cu consecinte pozitive pentru lucratori. In plenul sedintei de la Camera de Munca Bacau din 11 martie 1934, s-a strigat: „Intreprinderile Filderman au devenit cele mai mari din Moldova de pe urma exploatarii nemiloase a lucratorilor”, in schimb, acestia erau „batuti si amenintati de directorii unguri si nemti”, care nu erau „deranjati” de autoritati. In cursul anului 1934, Zingher a inchis fabrica. Alti 150 de lucratori, din cei 40.000 din judetul Bacau, au fost concediati. Bacaul a devenit locul altor situatii dramatice datorita cresterii somajului, deoarece Calmonovici a adoptat masuri de reducere a personalului. Situatia n-a fost singulara. La 8 februarie 1935, sectia din Bacau a Partidului Socialist, in sala Corso, a tinut o sedinta de lucru, in care a fost analizata starea de lucruri din localitate. Politia locala a fost prezenta. Raportul intocmit de aceasta a aratat ca lucrarile respective au fost conduse de catre Gheorghe Mihailescu, secretarul sectiei judetene. Acesta a subliniat „mizeria in care traiesc muncitorii din cauza relei salarizari”, cu toate ca prestau munca de 10-12 ore pe zi, iar negustorii ii speculeaza” la sânge. Agentii partidelor politice aflate la guvernare erau prezenti la Camera de Munca, Inspectoratul Muncii si alte institutii de supraveghere a lucratorilor, celor ce „studiau” starea de spirit in rândurile acestora. La Casa Asigurarilor Sociale, medicii nu acordau asistenta necesara celor ce plateau sume mari de bani pentru ingrijire. Un articol publicat in saptamânalul „Bacaul”, in 25 martie 1935, a avut titlul semnificativ. In materialul „Somaj tineresc”, a fost aratat ca „cea mai penibila infatisare sub auspiciile careia debuteaza tânarul nostru de astazi”. Capacitatea de munca, energia creatoare, spiritul practic si inventiv al acestora era lasat in afara muncii, in afara oricarei activitati umane, folositoare societatii, bunului mers al tarii. Partidele politice, lipsite de principii, programe privind dezvoltarea economico-sociala, politico-juridica, administrativa-educativa si culturala, a tarii, nu erau preocupate de soarta tinerilor. Ministrul invatamântului, liberalul dr. Angelescu, a avut grija sa ajunga „cel mai bogat om din România”, dar tara avea un „mare procent de analfabeti”. Muncitorii si taranii plateau contributii imense la „inzestrarea armatei”, dar aceasta n-a fost echipata si nici pregatita când a fost nevoie de ea. La 2 martie 1936, „Bacaul” a publicat un interesant articol privind folosirea sumelor de bani repartizate Ministerului Muncii pentru ajutorarea somerilor. Din 18.000.000, doar 9.000.000 lei, ajungeau in folosul celor lipsiti de locurile de munca, cei ce erau sfidati si batjocoriti de patroni. „Domnii ministri sunt cei care fac cele mai multe abuzuri si incalcari de lege, pentru satisfacerea intereselor de partid”. Raportul primarului liberal, Constantin Zlotescu, a confirmat situatia scrisa in ziar. Acesta a recunoscut ca sumele primite pentrtu ajutorul somerilor au fost insuficnete. Antecedentele liberale confirma situatia contemporana.

Prof.dr. Dumitru ZAHARIA