“Monezili” din basca lui nea Nelu

Lui Iliescu i-a plouat in basca cu monede, semn ca in 20 de ani de ambigua democratie mioritica n-am invatat nimic din baia de sânge tânar a revolutiei. O forma de protest inedita a unui revolutionar, asociata si asezonata cu clisee de presa reziduale si cu bocetele urmasilor celor ucisi in Decembrie ’89 de nedovediti “teroristi” asasini. Cu totii vad in evenimentele de atunci un megasimulacru istoric, o inscenare de proportii covârsitoare al carei unic diriguitor din umbra a fost Ion Iliescu. Nu-l scuz pe Iliescu pentru ca nu vreau sa-l acuz. Iliescu are pacatele si bubele lui inerente calitatii de om politic postdecembrist; Iliescu atrage antipatiile precum mierea mustele si tot Iliescu genereaza inca deliruri in rândurile electoratului, punându-i cu botul pe labe pe votantii din mediul rural cu imaginea lui de tatuc atent la grijile si spaimele “boborului”. Iliescu este victima lui insusi, mai precis victima unei naruiri mediatice atent dirijata si cultivata de “tonomatele” mogulistice. Urmasul lui Ceausescu, in ordinea conducerii politice a statului român, nu a avut nimic din apetitul pentru genocid etnic al miloseviciului sârb sau din comunismul fardat, dar excesiv pro-rus, al vecinului septentrional si ucrainean Kucima Leonid. Iliescu stia prea bine ca România poate sfârsi strivita de menghina neocomunista alcatuita din ex-Iugoslavia, Ucraina si Bulgaria tuturor rachetilor si pistolarilor postcomunisti. O contrarevolutie nu era imposibila. Noroiul lipicios al primilor ani ai tranzitiei românesti, instrumentati – in lipsa unor institutii ale statului fortificate si disciplinate democratic – de mâna lunga a kgbismului internationalizat, putea naste si, pentru scurt timp a si facut-o, o puternica manifestare antisistem. Prin Roman si, ulterior, prin el insusi, Iliescu a tinut România in unda gravitationala a Europei instutionale si politice. A platit insa un pret si a realizat destul de târziu, din punctul meu de vedere, ca raul fusese deja facut. Pe Iliescu il putem invinovati ca a intârziat, din cauza inerentelor superstitii socialiste, domesticirea si aclimatizarea capitalismului in România; ca a girat, dar doar pâna la un punct, republica satrapilor intemeiata de Nastase; ca a aratat un anume sectarism politic in economia managementului de cadre etc. Cu alt lider politic la conducerea sa, poate ca PSD-ul ar fi avut o alta anatomie si biografie politice. Fara Iliescu nu ar fi existat ca partid. Cu alt presedinte, poate ca insasi România ar fi aratat acum altfel. Fara snaga revolutionara a lui Iliescu, cel din noptile reci si incleiate de lumini si sânge ale lui Decembrie ’89, poate ca nici n-am fi fost ceea ce ne laudam ca suntem acum.
Lucian BOGDANEL