Spre deosebire de celelalte genuri, producţiilor de sezon le priesc unele clişee. Cum sărbătoarea Crăciunului predispune la indulgenţă, filmele lansate în această perioadă sunt privite cu ochi ceva mai binevoitori decât cele care apar în restul anului. După masa în familie, putem înghiţi cu un zâmbet relaxat comedii stupide, gaguri răsuflate şi poveşti care dau senzaţia acută că au mai fost spuse de cel puţin zece ori. După cum constată criticii de la „The Times“, filmele despre Crăciun sunt guvernate de alte legi. Unele care spun că filmul perfect e musai să se bazeze pe câteva ingrediente (mai exact, clişee) fixe ca să ajungă la inimile spectatorilor. În primul rând, pentru un film bun de Crăciun este nevoie de un personaj cinic şi ursuz, imun la bucuria celorlalţi. În convertirea lui într-un om sensibil şi bun, spectatorii vor găsi că sărbătoarea are totuşi magia ei unică. Morocănosul clasic este Ebenezer Scrooge din „A Christmas Carol“/„O colindă de Crăciun“, de Charles Dickens, portretizat în zeci de filme, inclusiv în unele de animaţie.
Inocenţă şi magie
Un alt truc inepuizabil e inocenţa: povestea spusă prin ochii unui copil, ca în filmul „Elf“ (2003). Perspectiva îţi permite să arunci în joc magie, istorii din copilărie, glume afectuoase care pot delecta întreaga familie. Încă un cuvânt-cheie: familia. De Crăciun, tradiţionalele valori de familie nu mai par demodate, ba dimpotrivă, deci un scenariu despre reunire, împăcare, compromis are succesul parţial asigurat. Deşi în unele zone ale planetei este soare în decembrie, un film de Crăciun fără zăpadă e de neconceput. La ninsoare se adaugă un strop de magie – nu cu îngeri coborâţi din cer, ci ca în povestea adevărată din „Crăciun fericit“ (2005), când soldaţi inamici sărbătoresc pe front împreună, în Primul Război Mondial – şi o coloană sonoră pe măsură (clasicul exemplu e „White Christmas“ al lui Bing Crosby, lansat în 1942 în filmul „Holiday Inn“).
Finalul, neapărat fericit
Pentru cei care preferă versiuni mai „întunecate“, Moşi Crăciunii pot fi răpiţi, sabotaţi, înlocuiţi (niciodată omorâţi!), ca în „The Nightmare Before Christmas“ (1993) al lui Tim Burton, „Bad Santa“ de Terry Zwigoff, cu Billy Bob Thornton, sau „Gremlins“ (1992). Esenţial e ca finalul să fie, întotdeauna, fericit. Cum nu toţi regizorii şi scenariştii au găsit măsura perfectă, nu toate filmele de Crăciun sunt „recomandabile“. În mai toate clasamentele celor mai bune pelicule pe această temă, în frunte se află cu precădere titluri clasice; la polul opus, în topul celor mai nereuşite, sunt incluse şi unele dintre remakeurile lor.
5 FILME DE (RE)VĂZUT
Clasicii se ţin bine
1. „Scrooge“ (1951), în regia lui Brian Desmond Hurst – cel mai bun Ebenezer Scrooge (Alastair Sim) din toate ecranizările poveştii lui Dickens;
2. „Miracle On 34th Street“ (1947), regia George Seaton; povestea bătrânului care încearcă să demonstreze că e adevăratul Moş Crăciun;
3. „It’s a Wonderful Life“ (1946), al lui Frank Capra, despre omul de afaceri care trăieşte miracolul întâlnirii cu un înger;
4. „The Nightmare Before Christmas“ (1993), al lui Henry Selick, un fantasy întunecat şi amuzant care poartă amprenta lui Tim Burton;
5. „How the Grinch Stole Christmas“ (1966), celebra animaţie după cartea lui Dr. Seuss despre ursuzul Grinch, care urăşte Crăciunul.
5 FILME DE OCOLIT
Glume răsuflate
1. „Santa Claus Conquers the Martians“ (1964), un SF ratat încă de la scenariu; efectele speciale „desăvârşesc“ întregul;
2. „Fred Claus“ (2007), cu un Vince Vaughn plictisit şi prea multe poante răsuflate;
3. „Santa Clause 2 şi 3“ (2002-2006), cu Tim Allen – o comedie previzibilă şi fără prea mult haz despre viaţa lui Moş Crăciun;
4. „Christmas with the Kranks“ (2004), un film plictisitor şi plin de locuri comune despre doi părinţi care pregătesc masa de Crăciun în ultimul moment;
5. „The Nativity Story“ (2006), în regia lui Catherine Hardwicke – povestea biblică spusă şcolăresc şi stângaci.
(sursa: EVZ)
