In sfârsit, Presedintele nostru a ajuns in vârful competentei sale. Eu, unul, ma asteptam sa traiesc aceasta clipa fasta; psihiatric vorbind, existau toate premizele care, prin insumare, sa culmineze cu triumful sfârsitului de mandat: acel „sa traiti bine” urat românilor din toata inima in Piata Universitatii, pavoazata in portocaliul invingatorului si-a aratat roadele si toata calicimea e multumita. Numai un miracol istoric a adus la suprafata natiunii un om atât de popular, sau, cum fericit se exprima Stefan Zweig, doar clipa astrala; doar o intuitie misterioasa a electoratului, caci, nu-i asa, poporul nu greseste niciodata, a smuls din anonimat o persoana cu adevarat providentiala, vraciul care sa vindece definitiv boala copilariei capitalismului cu destulele sale metehne care tineau România intr-o mahmureala condamnabila. Fireste ca numai si numai comunistii lui Iliescu se opuneau „sa traim bine”. Iliescu fusese un om rau, un baga strâmbe, un coleric si un fitilist mahalagiu, un personaj abject care tragea sforile intre puterile Statului si iubea doar starile conflictuale; atâta, apoi rânjea multumit privindu-si cu cinism victimele cum se incaiera; au, nu el isi cadorisea protejatele cu posturi grase? Ba bine ca nu. Si apoi, vorbea urât cu subalternii. A fost un despot cu vizibile tendinte autocrate, reusind sa controleze toate serviciile, ba chiar si justitia; cine misca in front – afara! Gurile rele pretindeau ca seful statului ar fi fost un mare bautor de whisky, ceea ce s-ar putea sa fie adevarat având in vedere trecutul sau de navigator prin furtunile luptei de clasa. Divide et impera, lauda si denigreaza, zâmbeste si loveste sub centura când ti-e lumea mai draga, acuza si fugi, condamna, insinueaza, insamânteaza discordie acolo unde inca mai functioneaza ceva, abandoneaza-ti colaboratorii care te-au ajutat in cariera – toate aceste tehnici de a concentra puterea intr-o singura mâna forte l-au caracterizat pe Iliescu; de aceea trebuia sa plece, sa lase locul altuia, unui alt tip de presedinte, cu democratia in vene, unui intelectual pur sânge, bine scolit, cu maniere europene, in stare sa-si infrâneze puseurile emotionale, care sa nu simuleze un plâns melodramatic pentru a obtine efectul de claun politic, asa cum procedase ghiaurul de Iliescu, atunci când pe spectralul Stolojan il parasisera puterile electorale. Ne trebuia un civilizat si un domn care sa nu injure ca la usa portului si acesta nu putea fi decât delicatul, manieratul actual Presedinte Basescu, autorul istoricei promisiuni „Sa traiti bine!” pe care alegatorii au digerat-o rapid cu gândul la belsugul ce va sa vina. Odata cu instaurarea Domniei Sale in fruntea statului, România a intrat intr-o noua faza a bunastarii si linistei sociale; coruptii au fost judecati si condamnati indiferent din ce partide au facut parte; nicio sudalma n-a mai fost auzita pe micul ecran. Bietul Iliescu nu mai umbla astazi prin tot soiul de târguri ale mesterilor brânzari, ori pe la nunti si botezuri fara dar, cu badyguarzii dupa el costumati „in popor”, si nu mai cocheteaza cu vreo mândra Elena la vreo hora, fluturându-si subtiorile transpirate pe sub tricoul galben, ca sa cerseasca voturile. Acm s-a terminat cu mascarada de doi bani; acum troneaza intelepciunea si bunul simt; tonul de comanda, denigrarea adversarilor politici, injuria si calomnia, porecla si etichetarea depreciativa, golania si machiavelismele sunt de domeniul trecutului.
Avem ce-am ales.
Suntem fericiti.
Sau, Doamne Dumnezeule, n-am confundat oare Presedintii, atribuindu-i unuia defectele celuilalt? Judecati singuri si comparati. Da, am incurcat fisele comportamentale. Asezati-le dumneavoastra la locul potrivit. Acel „Sa traiti bine!” a instaurat haosul in România.
Ovidiu GENARU
