ROMÂNIA DUPĂ 20 DE ANI:
Distracţiile românilor pe vremea comunismului

Nu odată am auzit în ultimii 20 de ani nostalgici care să pună faimosul verdict: „Înainte era mai bine!”. Oameni care şi-au trăit tinereţea în comunism – cei mai frumoşi ani -, care s-au distrat copios în liceu sau în studenţie, care şi-au întemeiat familii, s-au relaxat la munte sau pe litoral după extenuantele întreceri socialiste, care au încercat să trăiască cât mai intens o viaţă plină, mai ales în deceniul 9, de frici şi de interdicţii. capital.ro vă prezintă principalele distracţii ale românilor în perioada comunistă.

The Communist Party: petrecerile în perioada comunistă

Petrecerile clasei muncitoare din perioada comunistă se desfăşurau, adesea, de sărbătorile religioase, pentru a distrage oamenii de la biserică. Fiecare uzină avea clubul ei, care exploata talentele artistice ale muncitorilor şi le oferea seri dansante pentru socializare. Intelectualii se distrau prin case, în grupuri exclusiviste, panicaţi de securitate, cu benzi de magnetofon, casete video închiriate şi cu băutură. Cei cu prieteni africani veniţi la studii se puteau distra, ocazional, cu un joint sau o linie de coca.

Desenele animate, cu porţia de la partid

Desenele animate erau altceva în perioada comunistă. Dacă puştii „tehnofreaks” de azi s-au plictisit şi să zapeze printre canalele după personajele lor de desene favorite, preferând să le animeze ei, personal, cu controllerul de la Wii, pe vremea aceea nu doar copiii, ci toată familia îşi făcea planurile de peste zi în funcţie de programul de desene de la televizor.

Culmea, multe desene animate erau cenzurate. Olive din „Popey Marinarul” a avut ghinionul să semene cu Elena Ceauşescu, motiv pentru care a fost exclusă de pe micile ecrane comuniste, la fel şi cei „101 dalmaţieni”, care instigau copiii să adopte animale de casă, un obicei burgez dezgustător din punctul de vedere al stilului de viaţă comunist. La rândul lor, Tom şi Jerry erau considerate nişte personaje prea violente.

Cluburile studenţeşti – puţinele locuri de distracţie pentru tineri

Distracţia şi viaţa de noapte pe vremea lui Ceauşescu erau împărţită pe clase sociale: copiii nomenclaturiştilor şi străinii aveau discoteci şi baruri de noapte speciale, precum Melody, Altantis şi barurile din marile hoteluri. Tineretul din clasa medie avea cluburile studenţeşti. Acestea au fost, înainte de Revoluţie, unele din puţinele locuri unde lumea se putea distra şi se putea manifesta în voie.În Bucureşti, existau Casa de Cultură Studenţească „Grigore Preoteasa” – înfiinţată în perioada interbelică -, clubul politehnicii 303, Club A – al Arhitecturii, Clubul „Nicolae Iorga” al ASE, clubul Universitas – de pe Schitu Măgureanu etc.

Litoralul românesc, deliciul verilor de altădată

Înainte de Revoluţie, oamenii apreciau mai mult decât acum concediul. Vacanţa era vacanţă, şi toată lumea îşi lăsa grijile acasă. Puţini erau aceia care aveau maşini, astfel că trenul era principala conexiune cu marea. Iar cei care veneau cu maşina, din colţurile cele mai îndepărtate ale ţării, făceau adevărate „road-tripuri” până pe litoral. Tot pe litoral. românii aveau şanse să prindă, la restaurantele hotelurilor, delicatese rare în magazinele din oraşe: Pepsi, salam de Sibiu, fripturi…Biletele se achiziţionau din timp. Se vindeau exclusiv sejururi, nu se punea problema turismului de weekend sau a celui spontan, pentru că, atât în sezon, cât şi în extrasezon, hotelurile erau pline. Biletele se luau în special prin sindicat, iar dacă nu le achiziţionai din timp, şansele să mai prinzi locuri libere, chiar şi în extrasezon, se apropiau de zero.

Cinematografia în perioada comunistă: multe săli, puţine filme

Cinematografia şi cultura cinematografică a românilor din perioada comunistă se împart în două perioade. Una glorioasă, în care veneau toate filmele bune de pe mapamond, de la studiourile hollywoodiene până la filmele de nişă din ţările estice, înainte de prima jumătate a anilor 1970, şi o perioadă de secetă cumplită în care rulau doar filme din blocul sovietic, pentru că regimul a tăiat toate investiţiile în filme noi.

Băutul în comunism – orar: 10-22

Dacă în capitalism ieşirea „la o băută” e o afacere non-stop, pe vremea comunismului principala limitare pentru petrecăreţi o reprezenta orarul de servire foarte strict, de la 10 dimineaţa şi până maximum la ora 12 seara. Nici varietatea băuturilor nu era una deosebită, însă nostalgia vremurilor de odinioară dă savoare sortimentelor locale de dinainte de ’89.

Cărţile bune, evadarea din comunism

Într-o perioadă în care regimul politic încerca să pună stăpânire pe gândurile oamenilor, lectura era privită ca o evadare. Se stătea ore în şir la coadă la cărţi şi tirajele medii erau de ordinul sutelor de mii de exemplare. „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda sau cartea cu motanul Arpagic de Ana Blandiana erau ţinute în dulapuri cu uşi închise, iar în biblioteci erau afişate cărţile prietenoase cu regimul.

Sistemul Home Cinema în variantă comunistă: afacerile cu aparate şi casete video

Un aparat video costa cât o Dacie, pe vremea lui Ceauşescu. Însă, în condiţiile în care programul TV era limitat la doar două ore de emisie tv pe zi, şi acelea cu program impus despre realizările regimului, orice alternativă era o binecuvântare. Oficial, nu se făceau importuri şi nu se comercializau aparate video în magazinele pentru popor (mai apăreau în shop-urile destinate străinilor şi la care aveau acces şi diplomaţii). Însă exista o piaţa informală care era înfloritoare.

Cenaclul Flacăra, Woodstock-ul socialismului

Într-o vreme în care programul la TV nu era decât un lung pomelnic de realizări măreţe, cinematografele dădeau filme comuniste luate în regim barter din URSS, iar barurile se închideau regulamentar până la 10 seara, Cenaclul Flacăra a încălzit tineretul condamnat la cravata de pionier şi la carnetul de UTC cu iluzia că ceva-ceva se schimbă. Controversată şi pe vremea comunismului, şi după, mişcarea de care se leagă numele poetului Adrian Păunescu a fost, asemenea multora dintre cântecele pe care le promova, un „cover” după euforia Woodstock-ului american, interpretat, în stil românesc, cu compromisuri şi exagerări uneori, dar şi cu mult curaj şi mult talent, alteori.

Cum trăgeam cu ochiul la emisiunea vecinului

În ultimii ani ai comunismului, românii aveau parte de doar 3 ore de program TV, în timpul săptămânii, la care se mai adăugau sâmbăta şi duminica, câteva ore după amiază. În zilele săptămânii, unicul canal al televiziunii naţionale avea program doar între orele 19 şi 22, program care, între cele două telejurnale, conţinea cuvântări ale lui Ceauşescu şi reportaje despre măreţele realizări de la noi şi/sau din alte ţări comuniste. Rareori câte un film, iar desene animate erau doar sâmbătă şi duminica.În aceste condiţii, românii trăgeau cu ochiul la televiziunile vecinilor. Norocoşii apropiaţi de graniţe puteau „prinde” bulgarii, ungurii sau sârbii doar cu antena de pe bloc, care capta semnalul de la emiţătoarele de peste graniţă, iar românii din oraşele mai îndepărtate foloseau amplificatoare de bandă largă, prin care puteau recepţiona semnalul chiar de la aproape 200 de kilometri de graniţă.