Încremeniţi în propria neputinţă

De ce nu mergem înainte? Nu, înspre decenţa şi raţionalitatea dezbaterii politice, ci spre înaintele pe care îl reprezintă o şcoală românească parte a şcolii europene, parte a modernităţii. Evaluarea sumativă naţională mă pune pe gânduri. Elevii claselor a VIII-a vor susţine la primăvară un soi de examinare care să ne arată nouă, naţiunii, cât au reuşit copiii să-şi însuşească cunoştinţe, să le folosească în mod creator, pentru a da seama atât despre nivelul fiecărui elev, cât şi al sistemului de învăţământ. Extrem de simplist spus, povestea ar trebui să arate cam aşa: Georgel, elev bunicel, nici prea, prea, nici foarte, foarte, ar trebui să primească într-o zi oarecare, în clasă, în limba română şi la matematică un test pe care să-l rezolve dacă ştie. El ar avea de rezolvat cerinţe cât se poate de normale: să înţeleagă un text – literar sau nonliterar – şi să răspundă apoi unor întrebări. Reamintiţi-vă prima strofă din „Deşteaptă-te române”, la care Georgel are de rezolvat 10 cerinţe: să scrie despre cine e vorba în poezie, să poată recunoaşte şi explica sensul unor cuvinte, eventual cu ele să construiască o poveste. O întrebare ar putea fi legată de ceasul deşteptător şi de importanţa acestuia sau, de ce nu, despre diviziunile zilei, sau orei. S-ar verifica astfel dacă Georgel pricepe ce citeşte, dacă are fluenţă în exprimare, dacă este în stare să conexeze cunoştinţele sale de la alte discipline. Ei bine, noi, de fapt profesorii noştri, spunem că un astfel de subiect – în stilul celor de la testele internaţionale la care elevii românii sunt pe ultimele locuri – este de nerezolvat pentru Georgel. Argumentele? Noi n-am predat aşa, programa noastră nu cere asta. Nimic nu e mai fals. Programa şcolară are nişte obiective. Problema este că se poate verifica dacă aceste obiective au fost atinse şi punând altfel de întrebări decât cele pe care le cunosc domnii noştri profesori de atâta amar de ani. Întrebări care nu fac altceva decât să verifice dacă Georgel a învăţat definiţii. Aşa că nu schimbăm nimic la subiecte, ci punem doar un alt nume – pompos – formei de organizare. Ce vreau să spun? Că ne este atâta teamă de schimbare profundă, că avem o asemenea lene şi rea-voinţă în a face lecţiile interesante şi pe Georgel să se simtă bine şi încrezător în şcoală, încât mi se pare că niciodată nu vom mai ieşi din fundătura educaţională în care ne aflăm. Cred că nu mergem înainte că, pur şi simplu, nu vrem.