Pe profesorul Nicolae Popa, dirijor al Ansamblului folcloric „Privighetorile Zeletinului” din Podu Turcului – ansamblu laureat al mai multor festivaluri judetene, nationale si internationale, despre care s-a scris in presa din Romania si din multe tari europene si in carti de etnografie – , il cunosc de ani buni. Ne-a insotit intalnirile Avangardei, dandu-le acea vibratie a sufletului muzical. Sufletul muzical este cel ce prinde realul intr-o stare nemijlocita, captand astfel extazul, fluiditatea, ritmul inimii. Este „absolutul trait”, „calea de iesire din hatisul ideilor” („melodii moarte” – Emil Cioran), din locul in care ne lovim uneori de tradarile cuvintelor. Prinse de frenezia ritmului, de vibratiile pe care le purtam in adancurile noastre, de eleanul invierii si al bucuriei, ori de sfasierea dorului, melodiile dovedesc un lucru: a interpreta, a dirija inseamna a trai muzica, a fi cladit din materia de sunete. Numai astfel poti face sa transpara dulceata amara a doinei romanesti, framantarea sdubterana a horei, amaraciunea bocetului, inclestarea dramatica, vigoarea, ritmul ametitor si lirismul dansurilor populare (adevarate basme ale pamantului). Wilhelm Furtwangler afirma: „La dirijori, lipsa sufletului se observa imediat. A dirija inseamna sa reversi energii sufletesti asupra unui organism instrumental, tocmai aceste energii alcatuind calitatea materiala a sunetului, viata ritmica, armonica, timbrala”. Si daca adevaratul instrumentist este ( si ) un interpret, dirijorul ne apare ca un magician care desteapta la viata sonoritati pitite. Strain de impersonalitatea dirijorala, Nicolae Popa nu doar talmaceste partiturile, ci le si recreeaza, intr-un vesnic elan al cantecului romanesc. Cantec ce presupune, pe langa o mare bogatie sufleteasca, si o anumita candoare. Doar aceasta te face deschis in fata vietii. Cred din ce in ce mai mult ca lipsa vanitatii este cea care ii sorteste pe unii oameni sa fie receptorul suflului liric izvorat intr-un anumit spatiu. Nu este usor sa canti melodii populare romanesti. E o muzica plina de invartejiri, de avant, dar si de un lirism unic. Gasesti in ea si ecoul campiilor muscate de bruma, si neodihna vantului, si respiratia brazilor; si tihna pamantului potopit de soare. Toate, interpretate intr-o forma echilibrata, specifica firii molcome si senine a moldoveanului. Bucuria muzicii si forta de a transmite tin de echilibrul, generozitatea, delicatetea, inte”legerea, iubirea sa: „Nu iubesc muzica decat aceia care sufera din cauza vietii”, spunea Emil Cioran. Modestia (pe care unii semeni de-ai nostri o confunda cu vulnerabilitatea) este expresia unui plin. Numao golul se umple singur cu vanitati stridente ori impaunari sterile. Bun pedagog, Nicolae Popa incurajeaza firescul si amendeaza pe cei incremeniti in suflet. Pentru ca firescul, liopsa de crispare tin de substanta sufleteasca a acestui OM, de o forta vitala reinnoita, niciodata stinsa. Ele hranesc trezirea la viata a partiturii printr-o participare sufleteasca si imaginativa intensa, ce depaseste simpla virtuozitate. Singura, tehnica muzicala e searbada. Este nevoie de de asumarea si de interiorizarea materialului muzical cu legile sala armonice si ritmice. De o viziune care sa trezeasca in ascultatori savoarea atmosferei spirituale. Altfel, partitura ar ramane o foaie, incapabila sa ajunga mai departe, in acele vibratii din adancurile memoriei noastre. Pentru ca muzica este amintire. Este, cum a spus Emil Cioran, „paradis al existentelor inexplicabile” ori „epidemie de extaze”.
Cornelia Ichim – Pompiliu
