Sunt două săptămâni din an – Săptămâna Mare şi Săptămâna Luminată – în care viaţa noastră trece iarăşi printr-o poartă a veşniciei, în care cuminţenia pământului este tulburată de tăcerea răspunsului Domnului la întrebarea lui Ponţiu Pilat: „Ce este adevărul?“ (Ioan 18, 38): „Dacă Hristos nu ar fi înviat, învăţăturile Sale s-ar fi adăugat cugetărilor înţelepte din antichitatea târzie, iar faptele Sale minunate săvârşite pentru oameni şi asupra naturii înconjurătoare s-ar înscrie la capitolul întâmplări neobişnuite. El, Învăţătorul cel Bun, S-ar fi adăugat şirului imens de năpăstuiţi ai soartei, de oameni drepţi care suferă şi mor nevinovaţi. De aceea, Sfântul Apostol Pavel raportează totul la minunea Învierii Domnului: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră“ (1 Corinteni 15, 14).
Aşadar, Paştile Domnului nu este doar o sărbătoare, cea mai mare sărbătoare creştină din cursul anului, ci este fundamentul vieţii noastre, un reper existenţial. Pentru fiecare dintre noi, pentru comunitate şi pentru articularea dintre generaţii. La vârste diferite, în lumina Crucii îngemănate cu făclia de Paşti, alte văluri ni se ridică de pe cărunteţea minţii şi înţelesuri noi ni se revarsă în adâncul fiinţei. Oricâte încercări şi deziluzii am avea în lumea aceasta, viaţa merită trăită măcar pentru a mai ajunge o dată în dimineaţa Învierii.
De-a lungul şi de-a latul pământului, în locuri şi timpuri diferite, tradiţiile şi obiceiurile de Paşti sunt sensibil diferite, însă misterul liturgic al Sărbătorii le dă sens. Cu toţii ştim că pasca şi ouăle roşii nu reprezintă mare lucru dacă au pierdut legătura cu semnificaţia lor spirituală. Ascultăm adesea povestiri şi amintiri despre Sfintele Paşti şi ne minunăm că totuşi vârsta copilăriei este cea mai apropiată de miezul sărbătorilor pascale. Nici cultura mediatică nu neglijează marea sărbătoare a creştinătăţii. Mai mult, îi oferă un veşmânt multicolor, în care aspectele spirituale se îmbină cu miturile omului de azi: FILME
artistice despre drama cristică sau filme documentare despre Ţara Sfântă, transmisiuni în direct de la aducerea Sfintei Lumini, pachete promoţionale de călătorie pentru vacanţa de Paşti, imaginile iepuraşilor surâzători de ciocolată amestecate cu scâncetele mieilor din pieţe, pregătiţi pentru sacrificiu …
Şi, totuşi, de aproape două mii de ani, esenţială rămâne în aceste zile dulcea şi repetabila povară a drumului către sfânta biserică. Mai somptuoasă şi cu o acustică perfectă sau mai modestă, departe pe deal sau ascunsă între blocurile din cartierele urbane, casa Domnului este mai mult decât oricând larg deschisă. Părinţi şi copii, bunici şi nepoţi, clerici şi mireni vin acum la Denii, la Mărturisire şi Împărtăşire, cântă împreună Prohodul, iar în noaptea de Paşti – imnul de biruinţă „Hristos a înviat!“. Acum, ne simţim mai aproape unii de alţii, nu contează dacă ne ştim sau nu ne ştim numele. Ne simţim mai aproape de Dumnezeu, pentru că suntem acolo, în timpul sacru, cu Fiul Său, pe Drumul Crucii. Iar în Săptămâna Luminată ne regăsim pe noi înşine, regăsim sensul şi bucuria vieţii. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea (Ps. 117, 24).
La şcoala Crucii şi a Învierii, purtăm cu toţii acest legământ, „jugul cel bun“ al lui Hristos – repetabila noastră povara.
Pr. Nicolae Dascălu
