In anticamera Infernului

Adevarata fata a minei aveam s-o vad atunci, in 1965, la RAL Comanesti, in prima documentare, ca ziarist, in subteran. RAL, adica Rafira, Asau si Lumina – trei mine intr-un sector foarte important al marii intreprinderi comanestene.

Nu cred sa reusesc sa va transmit, acum, ce am simtit atunci! Emotiile adanci traite, dar emotii „indoite” cu o mare doza de incantare, sunt greu de descris… M-am privit, intr-o oglinda, imbracat in hainele acelea de miner, cu lampa in mana si casca pe cap si cizmele, grosolane, din cauciuc, in picioare, paream tare caraghios…!

Dar asa sunau instructiunile, si, ceva mai tarziu, m-am convins ca n-aveai ce cauta in mina decat echipat dupa toate regulile de protectie a muncii, inca din „colivie” m-am convins, adica din „galeata” aceea uriasa care ne-a coborat, undeva, in adancuri, in vreme ce un noroi subtire si agasant picura, de undeva, de sus, iar lumina de la becurile „chioare” din galerii abia ne lumina drumul printre sine si noroaie… si, undeva, pe laterale, in abataje, munceau oameni, ca niste cartite scormoneau maruntaiele pamantului oamenii aceia nevazuti, dar auziti, simtiti dupa zgomotele sacadate ale ciocanelor pneumatice, ca niste mitraliere ce latrau amenintator acolo, in intunecimea aceea mai neagra decat smoala…

Ei bine, la intrebarea maistrului care ne-a condus, am indraznit si am ajuns acolo… A fost un triumf personal… Am urcat pe o scara, cateva trepte, doar, si apoi m-am tarat spre locul unde se auzeau „mitralierele”. si am stat de vorba cu oamenii aceia negri ca taciunele si i-am vazut razand de stinghereala mea sau, poate, de intrebarile mele neavenite, dar, inca de atunci, am inteles ca acei oameni, mineri intr-un abataj al Minei Asau, erau niste oameni normali, trimisi acolo, in intunericul acela de iad, de nevoi dar si de curajul pe care ti-l da lupta cu existenta. Acest curaj, aceasta lupta erau, in fapt, transmise din generatie in generatie, caci mineritul in zona Comanestilor insemna insasi existenta celor din partea locului…

Am coborat, iarasi, in mina, intr-o zi de iulie a anului 1977. De data asta, in mina Rafira. ii spuneam directorului de atunci al Exploatarii miniere Comanesti, inginerul Nicolae Bejan, ce evoca pentru mine numele acesta : Rafira.

Nu retin prea multe de atunci dar, cum se intampla cand esti „strangator”, am regasit, in magazie, o bucata de „carbune” pe care am luat-o, in acea zi cu mine, si am adus-o la redactie si i-am facut pe Costica Maftei si Mihai Buznea sa se amuze copios cand m-am laudat cu bucata mea de carbune, ca astia, Costica si Misu, care fusesera de multe ori in mina, au si constatat ca bucata mea de „carbune” nu era altceva decat steril, adica ceea ce „e in plus”, ceea ce se arunca, iar eu, laudarosul…

Dar m-au crezut ca am fost acolo, la Rafira, in mina, si, dupa alti vreo 19 ani – Doamne, cum mai trece timpul pentru un ziarist…! – i-am povestit intamplarea inginerului stefan Radu, seful Serviciului Productie a Exploatarii Miniere Comanesti, atunci cand m-a intrebat daca, intr-adevar, vreau sa cobor la Craciunesti, „raion” relativ nou, desi, aici, se exploatase carbune si cu o suta de ani in urma…

Pastrez si acum, dupa aproape zece ani, carnetelul acela in care mi-am notat date si impresii de reporter din cea mai „noua” exploatare de carbune a marii intreprinderi comanestene. in decembrie 1996 inca se mai faceau investitii, iar la Craciunesti isi castigau painea vreo 300 de oameni din Cernu, Asau, Agas, Magiresti… Reluarea activitatii minei a fost „atacata” in 1995, cand s-a pornit, cum se spune, de la „cota zero”, spre aducerea la suprafata a unor rezerve de carbune de circa 2 milioane tone.

Atunci notam ca, daca intregul bazin Comanesti si-ar fi concentrat productia numai la aceasta mina, munca s-ar fi desfasurat, continuu, timp de zece ani de zile…! Era mijlocul lui decembrie 1996 si am coborat pana la abatajul 6816 – A. Ca si in 1965 si in 1977, m-am tarat – la propriu – pana la acei oameni care „depilau” carbunele din stratul pe care miile de ani il zidisera… Acolo, maistrul Virgil Cernea, miner ca si tatal sau, mi-a dat o coaja de paine si mi-a spus s-o arunc la cativa centimetri de mine si am aruncat-o si, deodata, din intuneric, au aparut mai multi sobolani si au luat-o si au fugit cu ea.

„Sunt prietenii nostri cei mai buni” – a zambit maistrul, observand sperietura ce mi se citea pe fata… A fost o experienta unica pentru reporter, dar obisnuinta de zi cu zi a „locuitorilor” minei, care, zilnic, la intrarea in sut, isi fac cruce si o roaga pe Sfanta Varvara, ocrotitoarea lor, sa fie alaturi de ei, sa le pazeasca vietile…

„Stim cand intram, dar niciodata nu stim daca vom iesi teferi” – mi-a zis, atunci, Gheorghe Avadanii, om de 41 de ani, dar de 21 de ani in mina… si mi-a vorbit de cei doi prieteni ai sai, de la mina Lapos Nord – Barica si Sarbu – care, in vara acelui an, nu s-au mai intors…

Inginerul sef al intreprinderii Miniere Comanesti, Gheorghe Balbaie, mi-a soptit atunci – il cunosteam de mai multi ani – ca se „zvoneste” ca mineritul in Romania va „apune”, urmand sa se inchida, aici, la Comanesti, Mina Leorda. stia el ce stia… Asa si am revenit in iarna anului urmator cand s-a inchis Mina Leorda… Nicaieri nu am vazut tristete mai mare…

Eram impreuna cu mai tanarul meu coleg Dan Muraru, fotoreporter… Eu n-am intrat in mina, am vrut sa scriu ceea ce vedeam la suprafata… in schimb, el a coborat cu colivia si l-am privit cand minerul tragea portita, avea, cred, pe fata aceeasi expresie pe care am avut-o si eu atunci, in ziua de 26 aprilie 1965…

Dupa cateva ceasuri a iesit alt… om. „Domnule, minerii sunt niste eroi…”, asa mi-a spus colegul meu… in timpul acesta, eu ii privisem pe cei de la suprafata… Erau atat de tristi…! Parca duceau la groapa un ortac de-al lor… Revad si acum pe minerul acela, inalt si desirat, care ducea, undeva – mai mult ca sigur nici el nu stia unde – icoana, sapata in lemn de stejar, a Sfintei Varvara, ocrotitoarea minerilor. in acel moment am fost convins ca Sfanta Varvara le-a intors spatele acestor trecatori printr-o viata aflata in anticamera infernului…

Eugen Verman