Albert Memmi e un evreu intr-o tara musulmana, Tunisia, apoi evreu intr-o tara catolica, Franta. A luat cunostinta destul de tarziu de iudaicitatea sa: „Ceea ce face nenorocirea de a fi evreu nu e atat ce este, cat ceea ce nu este el.”
Profesor la Universite de Paris, a luat condeiul in mana in 1962, cand a aparut „Reflexions sur la question juive”, ca sa-i explice autorului, Jean -Paul Sartre, ca se inselase si se documentase prea putin in spinoasa problema.
Pentru Memmi , „evreul exista, evreitatea rezista!” In „Portrait d’un juif”, aparuta prin 2003, dupa ce face o analiza lucida a nefericirii de a fi evreu, demontand, cu migala, orice argument antisemit, strigatul din capitolele finale nu poate fi inabusit.
Totusi sunt si pagini in care umorul sprijina reflectia sigura, mai ales acelea subliniind absurditatea tentativelor de fixare a unui „caracter evreu”.
Sunt altele, scrise impecabil si implacabil, care se apleaca asupra diverselor situatii de excludere a evreului din viata cetatii.
„Am vrut sa inteleg cine eram in calitate de evreu, ce sens a capatat viata mea din acest lucru.” O carte in acelasi timp individuala, colectiva si seculara, dar o carte „fragila”, pentru ca se sprijina atat pe revendicarea identitara, cat si pe stergerea identitatii.
Mahmud Darwis nu e numai cel mai mare poet palestinian contemporan, ci o adevarata legenda vie, aparator infocat al cauzei palestiniene, respectat ca un profet in „tara” lui.
„Destinul a vrut ca istoria mea individuala sa se confunde cu istoria colectiva si ca poporul meu sa se recunoasca in vocea mea.”
N-ai cum sa nu fii mandru de un asa statut, dar pentru poetul palestinian asta e si un motiv de ingrijorare: el refuza ideea ca poezia lui sa fie inchisa in constrangerea nationala, stiind ca statutul de poet national (cat de bine o stim si noi, romanii!) e inselator, ocultand dimensiunea estetica a operei.
Cel putin asa se poate interpreta mesajul, in forta, ce reiese din cele cinci intrevederi realizate de catre poetii, prozatorii si criticii libanezi, sirieni, palestinieni si israelieni, intre 1995 si 1996, Acestea au fost adunate intr-o culegere: cinci capitole ale unei carti.
Mahmud Darwis se arata nemultumit, chiar obosit, ca opera sa lirica sa-i fie citita prin doar doua grile: politica, vai, ca pamant de rasadnita pentru poetica si „lecturile antropologice despre chestiunea palestiniana”.
Acest mod de lectura ucide esteticul, in ciuda viziunii si preamaririi. Dorind sa-si debaraseze poezia de tot ceea ce ii e strain, marele poet palestinian e inclinat mai degraba sa vorbeasca despre inspiratia venita din cuvintele si tacerile mamei ori din inceputurile scrisului sau, alegand, in primul rand, ritmul potrivit ideii si starilor poetice.
Unul dintre principalele merite ale „Palestinei ca metafora (2003) e tocmai evidentierea schimburilor pe care Darwis le-a avut in araba si in ebraica. Excelente ca instrumente de conversatie, cele doua limbi, inrudite, fac interesant acest du-te-vino intre exil si viziunea despre celalalt si analiza, de exemplu, a unui vers.
Gheorghe Iorga
