Asterisc – Zbor deasupra unei cazarmi rosii

In aceasta primavara se implinesc cinci decenii de cand paseam pe poarta scolii de pilotaj „Aurel Vlaicu”, din Strejnicu, judetul Prahova. Fusesem selectat din sute de tineri doritori de a zbura si a-si ajuta patria in caz de nevoie. Caci scoala respectiva era patronata de AVSAP – adica Asociatia Voluntara de Sprijinire a Apararii Patriei – institutie ce-si propunea formarea de luptatori „calificati” capabili sa ajute armata in cazul in care „imperialismul american si acolitii sai” ar fi atacat „lagarul socialist”.

Anii scursi au dovedit ca sloganele antiimperialiste s-au dovedit a fi paie pe foc, dar cele sase luni de scoala, precum si o alta luna din anul urmator, mi-au ramas adanc intiparite in memorie. Mai intai ca era prima data cand vedeam un avion „adevarat”, cand il puteam, chiar, pipai si – asta era minunea minunilor! – puteam chiar zbura cu el. Vazusem avioane, dar acolo, sus de tot, iar mirajul zborului e innascut la om…

Chiar de a doua zi am intrat, cum se spune, in paine. Lectii teoretice in banci, ca la orice scoala, apoi alternanta cu orele de „practica”. Iata hangarele, iata avioanele, bijuterii argintii, ZLIN 22, asta-i carlinga, asta e mansa, acestea sunt palonierele, aripile – avion monoplan -, flapsuri, profundor, bechia, etc, etc… si primul zbor, primul tur de pista, alaturi de pilotul Giorgi Ioan, un as al zborului, ooo, dar ce frumos se vede de sus, de la cei 2oo de metri la care efectuam turul de pista!, e o placere, o adevarata binecuvantare a destinului…!

Uite, acolo e Ploiestiul, in dreapta, uzinele acelea uriase si flacara aceea sunt Rafinaria Brazi, uite, acum, cand facem virajul „patru”, chiar sub noi e cazarma ostasilor sovietici eliberatori, cladiri intinse, acoperisuri de tigla rosie, instructorul imi spune asta atentionandu-ma ca, atunci cand voi trece la „simpla”, chiar aici sa fac ultimul viraj inainte de a ma inscrie in „panta de coborare”. Era in 1956, la 12 ani de la „Eliberare”, iar prezenta ostasilor rosii ni se parea fireasca, noua, copiilor si foarte tinerilor, desi auzisem – domnul Manolica, vecinul nostru, spunea asta, si nu numai el – ca „trupele straine insemna o ocupatie mascata”, insa, repet, cel putin mie nici nu-mi pasa…

Mai mult, si eu si colegii mei mergeam, spre seara, la Targsor, unde era cazarma si ii priveam pe baietii aceia roscovani si blonzi si-i pizmuiam pentru ceasurile lor marca „Pobeda” pe care le purtau la mana si cu care ne sfidau… E drept, unii dintre noi au cumparat, caci si vindeau, dar eu n-am avut ceas decat mult mai incoace… si am trecut la „simpla” si, singur – cuc in avion, cantand cantecul la moda – „Cioco, cioco, ciocolata – faceam virajul patru exact deasupra cazarmei baietilor acelora ceva mai mari ca mine si ma gandeam ce o sa se intample cand vor pleca definitiv de la noi din tara…

Am terminat scoala, am luat „Brevetul de pilot sportiv”, iar dupa nu prea multi ani, prin „masinatiuni diplomatice”, cum spunea acelasi vecin al nostru, trupele sovietice au plecat… si au trecut, de atunci, decenii intregi, istoria a inscris evenimente neasteptate si, acum, ne pregatim sa-i primim pe „ostasii americani”. Vecinul meu, domnul Manolica Ion, a murit demult…

Eugen Verman