De cate ori ma suna de la ea, din Canada, nepotica mea, Anna-Julia, nu uita sa ma intrebe „Ce mai face tanti Lamaita?†E o prietenie „vecheâ€, de-acum, intre Anna si vecina mea, de la parter, doamna Lamaita Paiu.
De fapt, nici „nenea Vasile†nu e uitat, adica sotul bunei noastre vecine. Cu vreo cinci sau sase ani in urma, Anna-Julia care, pe atunci, avea vreo sase ani si facuse drumul din Canada, unde s-a nascut, in Romania, de cateva ori, parca isi uitase bunicii „de dreptâ€, adica pe mine si sotia mea, si-si „adoptase†alti bunici – familia Paiu.
Sigur, acolo, in apartamentul lor, de la parter, avea voie sa faca tot ce ii trasnea prin capsorul ei balai, doamna Lamaita si nenea Vasile intrandu-i in voie fara nici cele mai mici retineri. Asa se face ca Anna-Julia controla tot ce se putea controla, de la sifonier si pana la dulapul din bucatarie, facea ce voia, inclusiv aluat pentru placinte… intr-un cuvant, „canadianca†se simtea mai bine la vecinii nostri de la parter decat la proprii bunici…
Poate nimeni altul decat copilul simte bunatatea adultilor! Iar doamna si domnul Paiu sunt oamenii aceia cu inima mare, bunatatea lor fata de copii fiind fara margini… Doar au si ei doua nepoate – acum, mari, una inca studenta -, iar mama lor e fata acestei binecuvantate familii… Pe domnul Vasile Paiu il cunosc multi bacauani.
E omul acela, invalid, care poate fi vazut pe motocicleta speciala, pe care o are de multi ani si pe care o repara – de fapt nu el o repara, caci el e bolnav, ci prieteni sau alti meseriasi – fara ca autoritatile sa-i inlesneasca obtinerea uneia noi…
Eu il stiu de cand s-a mutat in blocul nostru, dar infirmitatea aceasta a capatat-o dupa o boala grea, si sunt de atunci cincizeci de ani…! O viata de om…! Iar „tanti Lamaita†i-a fost mereu alaturi, l-a ingrijit si-l ingrijeste, si, impreuna au crescut fata, au dat-o la scoala, au educat-o dupa sufletul lor, iar acum si fata, si ginerele, si nepoatele le deschid usa, aproape zilnic si chiar de mai multe ori pe zi…
O dragoste adanca, linistita, limpede ca o apa de izvor, ii uneste, iar aceasta dragoste, iata, e resimtita si… peste Ocean, de un suflet nevinovat de copil, care e Anna-Julia, nepotica mea… Ma intalnesc des cu doamna Paiu – acum, in zilele friguroase, nenea Vasile nu iese din casa – si ma bucur de fiecare data, caci simt in sufletul ei sinceritate si prietenie…
Iar cand merg la ei in casa, neindoielnic, ma intreaba „Ce face frumoasa aceea din Canada…?†Le raspund ca face „bineâ€, si citesc pe fata lor o bucurie fara margini…
Eugen VERMAN
