Reportaj in memorie
Carbune de Jilt

Intr-o zi din vara anului 1979, ma cheama Dumitru Mitulescu, redactorul sef, si-mi propune sa merg sa scriu „un amplu reportaj” de la Jilt. Stiam de „Jilt”, toata presa scria despre aceasta localitate din judetul Gorj, dar si din alte zone unde se exploata carbune „la suprafata” si unde erau trimisi muncitori din toata tara…

Pe vremea aceea se punea un mare accent pe extractia carbunelui, se construisera multe centrale termo-electrice pe carbune sau cu combustibil mixt, iar la Jilt lucrau circa o suta de oameni din judetul Bacau, mai ales conducatori auto din unitatile de profil.

Sigur, nici nu se punea problema sa nu accept, era un subiect „gras” – de fapt „eroii” reportajelor noastre erau muncitori, tarani, oameni simpli, asta cu preponderenta – si iata-ma, intr-o dimineata, plecand cu trenul la Bucuresti, unde am stat o zi, dupa care, cu un alt tren, am ajuns la Filiasi, de unde, cu un „personal”, am „descins” la Tg. Jiu. A fost o mare bucurie sa ma reintalnesc cu fosti colegi de facultate, sa vizitez Monumentele de Arta create de Constantin Brancusi si alte obiective turistice din judet…

Spre marea mea bucurie, in acea saptamana cat am fost in documentare in judetul Gorj, am vazut multe lucruri deosebit de interesante, am trait zile frumoase dar si zile innegurate de imaginile triste ale santierului de la Jilt. Spun „triste”, nu gandindu-ma la oamenii aceia pe care i-am revazut sau cunoscut acolo, ei fiind din judetul Bacau, ci vazand cu cata incrancenare se „jupuia” pamantul – campii verzi fiind transformate in campuri „selenare”, fara viata, de sub care cohortele de camioane carau carbunele de pamant in depozite uriase…

Acum, cand rememorez aceste episoade, sunt convins ca starea mea de atunci, mai ales din ultimele zile, mi-au dat-o si buzele umflate si sparte din cauza „tocanitei” pe care, flamand, am mancat-o in statia CFR Filiasi, mancare alterata dupa care am patimit mult…

Nici pana atunci, nici dupa aceea n-am mai fost prin acele locuri. Mi-au ramas, insa, in amintire, bucuria fostilor mei colegi – Xenofon Iacob, Ioan Talvescu, Romulus Budin, Mihai Branzan etc – de a ma revedea si de a-mi crea o sedere cat mai placuta. Ei au fost aceia care m-au condus, aratandu-mi cu „mandrie locala”, Coloana Infinitului si Complexul Brancusi din Parcul municipiului Tg. Jiu, capodopere nemuritoare nu numai ale culturii romane, ci ale culturii universale, in fata carora, roice om, din toata lumea asta, se inclina cu respectul cuvenit Geniului Romanesc…

Apoi, viermuiala aceea de oameni si masini de la Jilt si, ca o unda trista, „sarpele” acela metalic urias, intins pe zeci de metri, avand, drept „capete”, niste cupe uriase care, intr-o miscare de animal nesatul, muscau campiile virgine, dezgolindu-le de bogatia vegetatiei si lasate, sterpe si bolnave, in voia soartei…
Eugen Verman