Impingerea in derizoriu

Îngrijoraţi de faptul că n-au împins politica spre o prăpastie prea adâncă, din prostie sau din răutate, reprezentanţii primei scene a ţării fac ce fac şi transformă totul în jur într-un teren de nisipuri mişcătoare. Tot ce se întâmplă, poate fi pus pe seama inculturii politice a cetăţeanului, dar nimeni din lume nu are fatalismul mioritic al poporului român, care îşi doreşte cu îndârjire schimbarea, orice schimbare, chiar şi în rău. Dacă e să se scufunde, se scufundă, nu se gândeşte de două ori. E în stare să accepte orice, fără să se gândească.

Dacă, până acum, „tătucul”, „farul călăuzitor” era Nicolae Ceauşescu, acum acestea sunt reprezentate de „sondajele de opinie”. Românul nu-şi bate capul cu politica, ceea ce denotă o crasă lipsă de interes faţă de propria soartă şi o inconştienţă uimitoare, de-a dreptul enervantă. Cetăţeanul nu influenţează opinia publică; opinia publică, prin sondaje, îl influenţează pe cetăţean. Nu-şi pune nimeni problema că nu avem o opinie publică reală, ci una virtuală, manufacturizată de cei ce „crează” sondajele, formatorii de opinie.

Formatorii de opinie, comentatorii politici, sunt frustraţi de faptul că nu conduc ei, că nu ajung la caşcaval, şi, negativişti, nu construiesc, ci distrug. Mass-media din România este liberă, poate prea liberă, dar este o libertate mimată, mult mai periculoasă decât cenzura. Conducătorii politici au găsit metoda de a pune botniţă mass-mediei fără ca aceasta să se prindă. Aceasta este metoda libertăţii excesive. Când dai prostului prea multă autonomie, nu ştie cum s-o folosească. Neştiind acest lucru, intervin formatorii de opinie şi dau, seară de seară, noi sugestii.

Autonomia e un principiu de bază al democraţiei, dar în societatea civilizată. Prostul nu foloseşte autonomia decât în propriul interes. Când prostul nu poate face asta, instituţiile autonome nu merg, fiind sabotate din interior. Când nu merg instituţiile autonome, e nevoie să fie date directive de la centru şi societatea e împinsă spre dictatură. La noi, direcţiile spre dictatură sunt două: împingerea activităţii întreprinderilor autonome în derizoriu şi lipsa de încredere a cetăţeanului în instituţiile statului. Comentatorii pun stângist această problemă; ei citează primele trei instituţii mai agreate de populaţie, sondajul fiind fals. Dacă se ia populaţia, în totalitate, se vede că unii agrează o instituţie, alţii alta, procentele fiind mici. Nici o instituţie nu e agreată în procent mai mare de 50 %., lucru care denotă că, de fapt, nimeni nu are încredere în nimic. Când se pune problema încrederii, nu se mai pune problema cantitativă a jumătăţilor sau sferturilor de măsură. Aici e problemă de psihologie de masă.

Conducătorii politicii şi analiştii lor, ca să aibă activitate, discută la infinit despre „restructurarea instituţiilor statului”; nu-şi pun nici în vis problema desfiinţării lor. Când un lucru nu merge şi vezi că se bucură de prea puţină încredere, desfiinţezi, nu restructurezi. Ce-ar fi fost ca, atunci când au venit la putere, comuniştii să fi „restructurat” Siguranţa vechiului regim şi să-i zică Securitate, cum s-a făcut în 1990 ?

Necazul e că formatorii de opinie se declară reprezentanţi ai unei societăţi civile care nu există. Cele câteva organizaţii civice vorbesc mai mult pe la colţuri sau în şedinţe restrînse.
Domnul Cristian Pârvulescu de la Pro Democraţia a ajuns să fie prezent la toate televiziunile şi să-şi dea cu părerea despre orice, uitând pe cine reprezintă. Prin feed-back cauză-efect, asociaţiile civice sunt marginalizate. De exemplu, liderul Alianţei Civice, are rare intervenţii, doar la BBC şi despre probleme complet într-aiurea. În acest moment, pentru sănătatea morală a societăţii, intervin doar câţiva reprezentanţi ai societăţii civile, strâns talonaţi de puzderia de comentatori ai conducerii politice, şcoliţi securisto-comunist, care apar din neant.

Şcoala securisto-coministă nu are interes să se construiască viitorul, ci să creeze premizele unui viitor hilar, unde, în ape tulburi, se poate pescui în linişte. Este un fel de spionaj contrainformativ, după metodă bulgărească. Spionul bulgar din cel de-al doilea război mondial era mic, gras, prost îmbrăcat, fanfaron, ridicol şi vorbea atât de multe prostii pe minut, încât numai drept spion nu putea fi luat.

Conducerea politică nu are nici un interes să critice sau să pună la colţ mass-media. Prin formatorii ei de opinie, îi e foarte folositoare. Acum, viaţa românului nu este reală; românul trăieşte viaţa de la televizor; mai evoluată, o mică parte din populaţie îşi trăieşte viaţa pe Internet. Aceea este viaţa lui. Dacă e furtună la televizor, e furtună şi în sufletul lui. Dacă e gripă aviară la Codlea, e posibil să fie gripă şi în curte la el. Deşi stă în vârful muntelui, Dunărea ajunge să-l inunde şi pe el. Deşi nu-i aduce nici un ban în buzunar, importantă e Ziua Marinei Române sau starea dezastruoasă a turismului de pe Litoral.

Dacă Gigi Becali duce materiale de construcţii sătenilor din Rast, românul asta vede. Nu vede că s-a mutat satul pe pământul altora şi nu e posibilă construcţia nici unei case. Nu vede că se vând materialele duse. Nu vede că ţăranii construiesc satul de la birt. Caracterul destructivist al comentatorilor politici scapă multor oameni. Ei pot vedea cel mult că, acolo, pe ecran, apar nişte bărbaţi şi nişte femei, care se ciondănesc pe diverse teme, generale sau la zi, şi prezintă, fără să le-o ceară nimeni, moda vestimentară de la Bucureşti. Printre vorbe, este strecurată, în mod reportericesc, şi moda la case, automobile, cuptoare cu microunde, frigidere, televizoare sau destinaţii exotice de vacanţă. Şi totuşi, subliminal, fiecare este influenţat, mai mult sau mai puţin, de fraze cheie, care pot să-i schimbe viaţa virtuală de la televizor şi să i-o influenţeze pe cea reală. E cunoscut faptul că sunt oameni zdrobiţi sufleteşte după o înfrângere fotbalistică; aceştia, de multe ori, produc accidente de automobil, de muncă, beţii sau scandaluri insurmontabile.

Nu mai există domeniu de activitate care să nu construiască în sufletul românului un castel de cărţi de joc, dar cel politic e cel mai important, politica stând la baza tuturor celorlalte domenii. De exemplu, când s-a arătat la televizor că muntele de inteligenţă, corectitudine şi moralitate, numit Mona Muscă, a semnat un pact cu diavolul, în sufletul multor oameni s-a rupt ceva. Dacă distrugi reperele românului, îl distrugi pe el. Aceasta e politica de distrugere practicată de analiştii politici, distrugerea încrederii, mai ales atunci când această încredere e absolută. Important nu e faptul că acordăm încredere, ci faptul că ne este zdrobită, împinsă în noroi, terfelită, cum a fost cazul lui Emil Constantinescu, cel care a zdrobit, fără să ştie, prin incapacitate managerială, multe destine; dacă nu te simţi în stare, e periculos să conduci. Actul politic nu se exercită pe încercate şi, când e exercitat, nu admite glume, împingeri în derizoriu. Când eşti conducător, eşti serios, nu bei cu măscăricii şi televiziunile, nu te urci băut la volan, nu dai cu motocicleta-n gard.

Dacă nu eşti în stare să dai, e mai bine să nu promiţi. Vii şi spui că ai promis ceva, să iei Puterea, apoi vezi tu dacă poţi da înapoi ce ai promis. Asta e joacă, lucru de nimic, nu politică. Unii se joacă de-a politica spunând că ei nu promit nimic, dar, dacă vin la Putere, fac tot ce e posibil pentru popor. Asta e o şi mai subtilă demagogie. Cinstit ar fi să nu te bagi în politică dacă nu te simţi în stare să promiţi şi să te ţii de cuvânt, în acelaşi timp.

Conducerea politică nu are nevoie să distrugă mass-media. Are nevoie de ea, pentru a construi în mintea oamenilor o Românie virtuală, aşa cum vrea ea. Când nu va mai avea nevoie de ea, va folosi metoda intoxicării cu milioane de inutilităţi, acumularea cantitativă ducând, dialectic, şi la căderi calitative, nu doar la salturi. Doar acumularea de lucruri pozitive duce la creşteri calitative. Acumularea de inutilităţi în mass-media, după metoda bulgărească, duce la dezinteresul publicului, iar cartelurile media cad în faliment ca perele din pom. Deocamdată, când nimeni nu are o orientare politică foarte clară, nefiind încă sigur pe averea acumulată, toată mass-media înfloreşte. Când un ziar sau o televiziune scârţâie, e înghiţită de alte televiziuni sau ziare.

Împingerea realităţii în derizoriu poate produce doar căderi. La noi, e tradiţional să-ţi înfunzi duşmanul, nu să fii mai bun decât el. Pentru asta, la nivel general, e mai profitabilă o stare de pace angoasată decât una de război curat. Şi atunci, ca oala să-i cuprindă pe toţi, ce faci? Lansezi iniţiative. Una dintre iniţiativele de succes este aceea privindu-l pe cel mai bun român. De ce? Pentru că, în sinea lui, fiecare român se crede bun. Într-o societate unde se discriminează fiecare cu fiecare, discriminarea e fapt cotidian; nu trebuie incriminată de noul cod penal. Structural, lumea e construită în mod discriminatoriu; orice e altfel decât orice altceva.

Dacă un fotbalist poate fi considerat bun român, de ce nu s-ar crede şi chirurgul la fel. Dacă poetul de curte comunistă Adrian Păunescu poate fi considerat potenţial viitor preşedinte al României, se induce ideea că orice nimeni poate aspira la această funcţie, cu condiţia să nu fie nici un deştept prin preajmă.

Toate aceste mici împingeri în derizoriu contribuie la formarea unei stări generale de deriziune, când nimic nu mai e important pentru cetăţean. Când nimic nu mai e important, orice nimic se poate considera important şi se pune în fruntea bucatelor. Analiştii conducerilor politice actuale asta urmăresc prin împingerea în derizoriu, să creeze o stare de vid de putere, ca după Revoluţia din 1989, în care să poată scoate capul orice prost. Celor ce conduc nu le convine să fie ridicată ştacheta calitativă a actului managerial şi să rămână pe afară. Atunci, ce fac? Prin împingerea societăţii în starea de nimic, caută să producă o mică revoluţie psihologică în mintea cetăţeanului astfel încât, zaharisit de discursuri puerile, acesta să accepte orice i se oferă.

Victor MARTIN
http://analizamedia.bleu.ro