Fuga spre strainatate

Totul a început când femeile dace, nerăbdătoare să mai aştepte romanii adunaţi de pe coclauri, au început să fugă la studii sau să se căsătorească la Roma. De atunci, ne-am procopsit cu aforismul „toate drumurile duc la Roma”, mai ales când sunt asfaltate de firme italiene, cu forţă de muncă şi credite guvernamentale româneşti.

Numai cu gândul de-a fi români, locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic chiar dacă, în principiu, au rămas acasă, s-au vânturat care încotro prin străinătăţuri, la cules de reţete culinare, cât a fost Evul Mediu întunecat de mediu şi întunecat.

Au venit şi anii 1848, când, dornici de libertate, fraternitate şi egalitate prost înţelese, viitorii români au ieşit din feudalism mai mult prin literatură, cum ar fi literatura germană sau franceză, de exemplu.

Au trecut anii, ca o ploaie de vară, şi ne-am trezit, nedumeriţi, în zilele noastre de tristă amintire. După ce a scris câte ceva în limbă, în limba noastră cea română, iată că s-a trezit şi Mircea Cărtărescu la viaţă şi la gândul că poţi reuşi în ţară doar dacă te ratezi în afară. În consecinţă, el vrea să se ceară afară, acolo unde E-urile sunt mai ieftine şi fac bine la inspiraţia de a reveni în forţă, după o gură de oxigen poluat de alţii. Pentru că în afară începe să semene cu înăuntru, înăuntru Europei, ca să fie sigur că, în ritmurile tăcerii fugii sale, nemuritoare-i doar moartea, omul s-a gândit la America, un continent încă negândit ca lumea.

Drumul în străinătate nu reprezintă mare lucru; numai ideea de drum îl frământă pe român. Dacă nu mai poate protesta prin muncă, protestează prin fugă. Åži să vii ÅŸi tu, după multe zeci de ani, să-i înveÅ£i pe cei ce au rămas în Å£ară să transforme sapa-n condei la gât, cravatei cum să-ÅŸi facă un nod în gât…

Asta, în condiţiile favorabile în care, cum titrează ziariştii mai titraţi: am prins ultimul tren către Europa, unde ne simţim mai mult deportaţi decât într-o călătorie de plăcere caragialească.

După principiul gorkian „de la Samara, la Samara”, vrea şi Cărtărescu în acest tren, unde numai el ştie dacă doar dus sau dus-întors. Ce nu înţelege scriitorul e faptul că nu mai are nici o importanţă traiul în străinătate şi băgarea în vreo ligă masonică. Nici „marea conspiraţie universală” nu mai e ce-a fost, iar dizidenţa comunistă a dispărut nu pentru că ar fi dispărut comunismul, ci s-a banalizat prin folosirea excesivă de fitecine.

Dacă există, nu e adevărat că nu te uită niciodată cititorii. Cititorii te uită tot timpul.

Aderarea României la Uniunea Europeană, mai poetic spus „intrarea noastră în marea familie europeană”, demonetizează, în afara monedei naţionale, şi demersul de a fugi cât mai departe pentru a căpăta aură de profet, dacă nu în ţara ta, măcar în afară. Străinătatea nu mai e deşertul lui Iisus. Nici premiul suprem pentru literatură nu se mai ia dacă te apropii suspect de mult de Suedia, locul de unde se dă cu el.

Indiferent dacă te stabileşti acolo sau mai vii vara în vacanţă, la zilele Neptunului, să te stabilizezi psihic şi moral, pe bani puţini şi fripturi ieftine, drumul în străinătate are tendinţa să se transforme într-un drum spre străinătate, un fel de veşnicie a învârtitului în cerc. E ca şi cum te-ai sui într-un tren, fără să ştii unde vrei să ajungi şi de ce.

Indiferent dacă prietenii îl consideră un predestinat „Cărturărescu” sau duşmanii îl numesc „Căldărescu”, scriitorul mai mult cunoscut decât citit ar trebui să ştie că, odată ajuns în America, adică pe partea cealaltă a globului, eşti nevoit să gândeşti cu capul în jos, adică în engleză. A auzit el că acolo tăietorii de lemne nu se poartă ca-n codru, cavourile sunt din cărămizi de diamant şi au geamuri termopan cu comandă-program. Fals; deoarece numărul infractorilor depăşeşte numărul infracţiunilor, acolo poliţia face uz de gaze lacrimogene de bună calitate. Mai bine s-ar duce în ţara „Ţinutul secuiesc”, unde, dacă fugi, ai măcar şansa de a sta cu fruntea sus şi de a fi tradus în maghiară, care e mult mai bine finanţată de Ministerul Culturii şi mult mai uşor tradusă în engleză.

Frica de dictatorii francofoni, care ne-au invadat parcările, nu e un pretext prea vandabil, într-o ţară a summit-ului răsare, unde băgarea în seamă, combinată cu băgarea în faţă, ţine loc de succes. Tot Caragiale ne învaţă că nu e bine să faci drumul invers; odată dedulcit la cârnaţi şi bere germanică, inspiraţia îţi trece tot prin stomac, dar rămâne acolo. Dacă nu ai curaj să intri în atenţia publicului prin sinucidere, e bună şi-o fugă înspre străinătate. Oriunde te-ai afla, nu-ţi dai seama dacă timpul trece sau stă degeaba.

Şi ne mai învaţă umoristul că nu e bine să te sui în trenul pierzaniei cu prea mult tam-tam, că se găsesc unii care să observe acest lucru şi nu se mai întreabă nimeni unde ai dispărut din rubricile de cultură ale prietenilor şi din faţa camerelor reunite de luat vederi. Chiar dacă te hotărăşti să schimbi pălăria veche de baie, de ploaie sau de plajă cu inserturile de inteligenţă artificială ale unei pălării noi, nu se schimbă nimic.

Francofonii se dau jos din copac pentru a veni la Bucureşti să-şi hrănească ziariştii, iar noi, anglofoni declarativi, ne dăm jos din pat pentru a locui în rulote.

Azi, fuga în străinătate rămâne ca-n tren, oriunde te-ai afla. Când n-ai nici un viitor, îţi e foarte la îndemână să fii satisfăcut de viitor, oricare ar fi acesta. Să te chinuie nemurirea după o viaţă întreagă de căutat prin măruntaiele omului raţiunea de a exista, cum i s-a întâmplat lui Victor Papillian, e una; să cauţi nemurirea de-a fi oriunde, numai acasă nu, cum i se întâmplă acum unei întregi generaţii de pro şi postcărtăreşti, e prea puţin.

Ceea ce nu înţeleg unii scriitori e faptul că nu trebuie să scrii prea mult, retras la Mogoşoaia sau în vreun castel german, pentru a merita premiul Nobel pentru literatură; geniul nu e tot timpul direct proporţional cu prolificitatea din domeniul culturii la hectar şi nu are nici cea mai mică legătură cu depărtarea de casă sau cu autoexilul într-o cameră strâmtă. În nici un caz geniul nu se confundă cu prolificitatea.

De la nemurirea de a fi în fiecare zi, până la nemurirea de a fi altfel, e un drum. Drumul de la nemurirea de a fi altfel nu se suprapune peste drumul de a fi altundeva. Cele două noţiuni, altfel şi altundeva, nu se adună ca nişte kilograme; n-au nimic material, funcţionează, statistic, separat şi deseori se exclud.

Dacă îi iei scriitorului durerea de-a fi român, nu mai rămâne cu nimic. Mulţi sunt hotărâţi să sufere pentru ţară, dar cu mici întreruperi; plini de optimism supraponderal, vor să facă asta, preferabil, în vacanţă, ca prevestitori ai primăverii.

E una să fii scriitor şi alta să te transformi în fabricant de hrană pentru pitici. Îmbrăcat ireproşabil, deoarece nu se găseşte nimeni să-i reproşeze ceva, scriitorul se poate plimba cât vrea el prin Greenwich Village, concepând poezia ca pe un memorial al bucuriei absconse.

Şi, dacă nu se fuge către culesul căpşunilor, se fuge către neantul cultural al unei ipotetice imagini, favorabilă mai târziu, la reîntoarcerea în ţară; foarte târziu. Coform principiului acţiunii şi reacţiunii, cu cât se fuge mai repede spre Vest, Vestul fuge înapoi, mai repede, spre noi, numai că acest repede mergea bine până spre anii 1990, nu acum, când, acoperiţi total de medalii, cu medalii în urechi, în nas, în buric, suntem cu toţii eroi ai muncii; ai muncii altora.

E de reţinut un adevăr „orbitor”: castelele din Spania sunt mai bine puse în valoare dacă se găsesc în Germania. Azi, operele marilor clasici între prieteni nu mai sunt citite de securişti, ci de agenţi SIE. Fuga spre străinătate nu e fuga în străinătate, ci obedienţa românului faţă de tot ce vine din afară, chiar dacă e valoare autohtonă reciclată.

Ne îmbătăm cu apă chioară, chiar şi cu ocazia sărbătorilor de iarnă, şi ne trezim în anul celălalt, direct în Uniunea Europeană. Nu mai e nevoie să fugim până la uitare de sine, departe, cu glaja şi slănina în buzunar. Nu mai suntem nevoiţi să pozăm în actori ai unei piese de Dacia. E nevoie să trăim şi să murim aci, pentru o idee, dacă ne vine vreuna.

Victor MARTIN
Analiza media