Notiunea de intelectual nu este prea veche. Ea a implinit de putin timp varsta de o suta de ani, fiind lansata in Franta pe la 1900, cu prilejul scandalului politic al afacerii Dreifuss. Dar ea a prins repede, astfel incat o carte recent aparuta despre secolul 20 poarta chiar titlul „Secolul intelectualilor“.
Ce este insa un intelectual ? Daca un timp se acreditase formula simplista ca intelectual poate fi numit oricine e posesorul unei diplome universitare, deci orice inginer se putea socoti in drept de a intra in aceasta categorie, in anii din urma conceptul s-a rafinat si restrans, nu insa fara a pastra unele diferente de la o tara la alta.
Personal inclin spre definitia data de Regis Debray, conform careia intelectualitatea veritabila este „ansamblul persoanelor orientate din punct de vedere social spre promovarea unei opinii individuale in chestiuni publice, alta decat procedurile civice regulate la care sunt constransi cetatenii obisnuiti“.
Cu alte cuvinte, un avocat, un medic sau un om de stiinta devin membri al intelectualitatii doar atunci cand parasesc orizontul strict profesional si dobandesc o „individualitate publica, susceptibila a produce autoritate“. Sau cum spune americanul Edward W.Said, intelectual este „individul inzestrat cu facultatea de a reprezenta, intruchipa si articula un mesaj, o viziune, o atitudine, o filosofie sau o opinie pentru un public“.
Am facut aceasta introducere pentru a prezenta doua carti aparute relativ recent in Romania si care, tratand din unghiuri diferite problema intelectualului public roman, emit un ton critic nou, demn de a fi luat in seama.
Este mai intai vorba despre cartea lui Sorin Adam Matei intitulata „Boierii mintii : Intelectualii romani, intre grupurile de prestigiu si piata libera a ideilor“ (Ed. Compania – 2004). Cea de a doua il are autor pe Adrian Gavrilescu si poarta titlul „Noii precupeti. – Intelectualii publici din Romania dupa 1989“ (Ed. Compania – 2002).
„Boierii mintii“
Sorin Adam Matei este un tanar istoric brasovean care si-a complectat studiile universitare la Boston si Los Angeles, iar in prezent preda la Universitatea Purdue din Indiana (SUA). Este remarcabil cu toate acestea ca si peste ocean preocuparile sale sunt legate de studierea fenomenului romanesc.
O buna parte din carte este consacrata analizei pasoptismului, inteles ca un liberalism intre colectivism si elitism, precum si junimismului, la randul sau definit ca un liberalism tehnocratic.
Se mai analizeaza cazurile lui C-tin Dobrogeanu Gherea, ce ne este prezentat cu simpatie ca un socialist marxist nedogmatic, ce nu se sfieste sa sustina niste idei conservatoare, precum si cel al lui Lucretiu Patrascanu, incadrat in mod exagerat in categoria „marxistilor stalinisti“.
Dar nu in asta sta – dupa mine – interesul cartii, ci in capitolul „Secretul sanatatii sociale“ in care se examineaza grupurile de prestigiu din societatea romanesca contemporana. Grupuri de prestigiu sunt numite acele cercuri ale caror membri sunt prinsi intr-o retea de valori si relatii sociale care le dau identitate prin raportare la idei si valori fixe.
Grupul de prestigiu este, prin definitie, inchis, accesul si participarea la el facandu-se prin ritualuri, profesiuni de credinta si adunari izolate. Grupul este cel ce descopera talentul unor membri ai sai si le confera un profil aparte cu care ei se prezinta in fata admiratorilor.
Iar ilustrarea acestei teorii se face prin prezentarea „cazului“ H.-R. Patapievici. Se arata detaliat cum eseistul Patapievici, fizician de profesie, a fost imbratisat de Gabriel Liiceanu, „legatarul celui mai proeminent grup intelectual de prestigiu nemarxist, cel de la Paltinis, in jurul lui C-tin Noica“. Liiceanu a garantat imediat nu numai pentru integritatea si victimizarea lui Patapievici (care se plangea pe la jumatatea anilor 90 ca este urmarit de securitate), dar i-a publicat doua volume si l-a proiectat ca pe un profet, un mesia cultural menit sa salveze natiunea de la un dezastru.
Primirea sa in grupul de prestigiu al lui Liiceanu este insotita de responsabilitati social-politice din ce in ce mai mari : director de colectie la „Humanitas“, membru al colegiului CNSAS, s.a. Cazul sau, scrie autorul, este exemplar „pentru modul in care structurile sociale romanesti, dominate de grupuri de prestigiu, influenteaza piata, schimbandu-i functia si deposedand-o de puterea de a crea o noua structura sociala in Romania.
“ Patapievici a fost binecuvantat ca o aparitie de exceptie, ca un „dar divin“, ca un iluminat indreptatit la recunoastere si ascultare, de un mandarin (Liiceanu) care precum „un maestru al budismului tibetan, este permanent in cautare de noi incarnari ale lui Buddha“.
O carte deosebit de interesanta, chiar si numai pentru ca ne introduce si in lumea grupurilor de prestigiu intelectuale americane, dar asta constituie un alt subiect de discutie.
„Noii precupeti“
Dupa ce, impreuna cu Marius Tudor, a scris in 2002 cartea „Democratia la pachet – Elita politica in Romania postcomunista“, Adrian Gavrilescu publica acum cu titlul amintit o carte curajoasa si, intr-o buna masura, neconformista. Este, mai intai, cea mai complecta si mai erudita, cred, prezentare a ceeace sunt si la ce folosesc intelectualii in lume (capitolul consacrat acestei analize are peste o suta de referinte bibiografice).
Trecand insa la spatiul romanesc de cultura, se examineaza felul in care, dupa 1989, intelectualii au fost captivati de disputa politica si au imbratisat rolul de analisti politici si politologi, uneori fara nici o pregatire in domeniu.
Departe de a se multumi cu considerente teoretice, in carte sunt luate pe rand diferite cazuri semnificative, ce probabil vor ilustra in istorie concesiile, uneori neprincipiale, ale intelectualilor romani in anii tranzitiei. Se prezinta, de pilda, meandrele carierei lui Vasile Secares, care – de la Academia St. Gheorghiu – infiinteaza inca in ianuarie 1990 Inalta Scoala de Studii Politice, transformata in anul urmator in Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative(SNSPA).
Apoi se trece in revista cariera Mihaelei Miroiu si a familiei sale, care, dupa plecarea lui Secares, a adus in SNSPA nu mai putin de 22 femei, botezate analiste politice : Liliana Popescu, Mihaela Vlasceanu, Alina Mungiu-Pippidi s.a., dar si pe sotul dansei, Adrian Miroiu, si pe fiul lor, Andrei.
Plina de neprevazut este prezentata in carte si cariera lui Dan Pavel, care „impresioneaza prin usurinta cu care a suportat o transformare intelectuala in timp scurt“. In publicistica sa prerevolutionara, acesta a facut apologia sistemului comunist, semnand articole penibile in cinstea Congresului al XIV-lea al PCR. Dar la numai trei luni dupa asta, in ianuarie 1990, scrie la revista 22, demascandu-i pe fostii activisti comunisti. Colaboreaza la revista Sfera Politicii a lui Stelian Tanase, este trimis cu o bursa in St. Unite si isi declara devotamentul pentru Vladimir Tismaneanu. In 2002 Dan Pavel scrie despre Gigi Becali, miliardar, proprietarul echipei Steaua si presedinte al partidului Noua Generatie, ca este „un afacerist dubios, arogant si rasist“, dar in 2004 face un gest surprinzator, devenind consilierul politic al acestuia. In mod analog este disecata evolutia in viata intelectuala si politica a lui Daniel Barbu, Cristian Preda, Cristian Pirvulescu, Alina Mungiu Pippidi, Liliana Popescu s.a.
Nu mai putin interesanta este precisa documentare asupra soartei editurilor de carte in perioada post-revolutie, nevoia lor de subventii (doar 3 milioane de romani isi permit sa cumpere intre 1 si 12 carti pe an) si premiile ce se acorda editurilor si autorilor. Si aici rolul din culise al grupurilor de prestigiu (si de interese) rezulta izbitor. Sunt aratate ostilitatile, amicitiile si servitutile ce domnesc in acest mediu si cum se fauresc vedetele intelectuale. Un domeniu ravnit este prezenta intelectualilor publici pe micul ecran, ca invitati, moderatori sau realizatori. Intrucat consumul cultural romanesc actual se reduce la privitul la televizor, lectura cartilor fiind ignorata, pe cei mai multi telespectatori ii atrage talk-show-ul. Dar cat de liber si cat de comercial este fiecare din canalele TV ? Cum isi alege invitatii Radu Moraru ? Si mai ales, in ce consta atractia conversatiilor lui Emil Hurezeanu cu Cr. Tudor Popescu, sau comentariile lui Robert Turcescu sau Marius Tuca ? Aceasta interactiune parasociala (PSI) care este talk-show-ul face ca spectatorul sa se identifice cu moderatorii si sa devina dependent de televiziune, care ii compenseaza singuratatea.
Ar mai fi multe de relatat prezentand continutul acestor doua carti, ce totusi nu pot epuiza un subiect atat de vast. In ele se descifreaza, in masura posibilului, secretele succesului celor ce s-au decis sa imbine cariera universitara cu cea de analist politic la televiziune, sau cea de poet sau romancier cu cea de ziarist de politica interna sau internationala, pentru a gusta din frisonul efemerei glorii de favorit al publicului. Semnificativ mi se pare ca, in fine, se pot scrie carti cu un puternic accent critic despre acei intelectuali ce par a domina si controla cu autoritate si fara adversari spatiul public romanesc. Pentru asta e nevoie nu numai de o perfecta cunoastere a subiectului de catre autor, dar si de o buna doza de curaj pentru a suporta valul de proteste ale celor nemultumiti de felul in care au fost descrisi.
Raducanu N.
http://analizamedia.bleu.ro
