E limpede: avem un Presedinte sentimental care plange si la bucurie, si la necaz, de ti se rupe inima; asta da bine la popor, e de-al nostru, e om, nu e robot fara suflet. Presedintele are emotii ca orice luptator autentic care fratenizeaza si cu victima si cu invingatorul.
Sa ne amintim doar contextul patetic cand s-a imbolnavit brusc Domnul Stolojan de prea multa truda electorala in favoarea liberalismului „autentic”; atunci, pur si simplu, Presedintele s-a prabusit in hohote pe umarul bolnavului si, printre sughituri, a preluat greaua sarcina a candidaturii la presedintie.
Sarmanul Stolojan ajunsese numai piele si os, situatie in care imaginea Domniei sale nu l-ar fi avantajat sa castige alegerile; desi gurile rele spun ca totul a fost un truc, sau un troc, o prestidigitatie desavarsita a marelui scamator, care este actualul nostru Presedinte. Dar momentul emotional a trecut, s-a uitat, apartine deja istoriei.
Nu stiu ce ma face sa cred ca Domnul Basescu a mai lasat pe ici pe colo cateva lacrimi risipite ba la un sprit, ba la un botez, ba atunci cand intr-o clipa de ragaz isi viziteaza mama in transmisie directa la TV, pentru ca tara sa aiba un model moral: oricat de sus ai ajunge, sa nu uiti niciodata de unde ai plecat. Asa e corect, asa e uman. Bravo. Sangele apa nu se face. Iar cand contine si wisky, nici vorba de asa ceva.
Ceea ce ne-a impresionat insa pe toti a fost momentul de la Bruxelles, de la sfarsitul lui decembrie 2006, cand Presedintele a montat Romania de turta dulce impreuna cu „bunul” sau prieten, Domnul Tariceanu, in ansamblul tot de turta dulce al Europei unite, spre intregirea continentului nostru.
Nu chiar atunci, cateva clipe mai tarziu, la conferinta de presa, Presedintele mai mult a plans decat a vorbit; gratie televiziunii i-am simtit glasul zugrumat de emotie, nodul din gat care-ti ia aerul, vibrarea cu modulatii senile a vocii inecate de lacrimi, plansul propriu-zis in sincope ca si cand ti-ar fi murit cineva drag.
Fireste, nici vorba de asa ceva. Dimpotriva, era vorba de un moment de fericire maxima, de o izbanda, de un succes rasunator obtinut cu sacrificiile romanilor, mai ales saraci, si Domnul Presedinte stia asta; el a plans in numele tuturor amaratilor si jerpelitilor Romaniei rurale, a cersetorilor din cimitire si canale, a cautatorilor prin gunoaiele celor avuti; nu, pentru cei bogati nu merita sa plangi. Era un plans specific, dedicat masei calicilor tranzitiei si noi toti am simtit asta ca pe o descatusare; Presedintele a consonat cu Romania profunda fiindca e un om din popor; televiziunea a transmis plansul in direct si s-a difuzat in toate casele plebei.
A fost, presupun, si un nou indemn la liberalism, ideologie care deschide larg portile cimitirelor pentru cei saraci. Dar nu conteaza, mergem mai departe, patria recunoscatoare. Cel mai bine este atunci cand lacrimile Presedintelui se amesteca democratic cu lacrimile telespectatorilor intr-o simbioza trainica; atunci e fantastic. Primul Presedinte radea cam prea fara motiv, al doilea era prea sclivisit si emfatic, al treilea este asemenea lui Ianus, cu doua chipuri, cu unul rade, iar cu celalalt plange.
Daca lacrimile napastuitilor care n-au nici dupa ce bea apa se scurg la rigola, ale Presedintelului merita colectate intr-un lacrimariu de argint, ca o marturie a sensibilitatii sale la suferintele celor care l-au ales. Medievalii aveau un vomitoriu, iar alaturi, intr-un vas, asa cum ne tinem noi periutele de spalat pe dinti, ei tineau niste pene de gadilat in cerul gurii cu care isi provocau voma in timpul ospetelor pantagruelice…
Da, cred ca ar fi necesar un lacrimariu pentru Presedinte, ba nu, poate un potir asemenea Graalului, destul de incapator, la fel de simbolic, suficient pentru doua mandate fiindca Presedintii care plang la televizor au cele mai mari sanse sa fie realesi…
Prin Presedintele nostru, noi am intrat in Uniunea Europeana plangand. La nivel inalt, fireste.
Ovidiu GENARU
