Urata la suflet e lumea, care nu se ingrijeste de batranii ei: meschina, nerecunoscatoare, egoista, incetosata la minte, indiferenta la necazurile si la neputintele aproapelui. O societate in care solidaritatea tinde sa fie inlocuita cu nepasarea si insensibilitatea celor ce pot fata de cei aflati in suferinta, incepe sa semene cu o jungla umana.
Un astfel de primitivism comportamental, crud si nemilos, manifestat indeosebi fata de batrani, indica nivelul de civilizatie precar existent in Romania de astazi; o comparatie pe aceasta tema cu statele occidentale ne plaseaza rusinos de adanc in zona rudimentarului; ne aflam in fundul sacului istoric; avem un Stat care-si dispretuieste batranii in primul rand, considerandu-i, ca si multi dintre noi, de altfel, o povara, un balast, fiinte „expirate”, mosnegaraie cicalitoare si retrograda, zdrente biologice, cheltuitorii unor resurse bugetare nemeritate. Iar liberalismul excesiv da o ultima lovitura celor in varsta.
Da, Statul roman nu-si iubeste batranii, nu dialogheaza cordial cu acestia, nu le acorda consideratia si respectul cuvenit oricarui cetatean; dar nu numai Statul da tonul unei astfel de atitudini ostile fata de pensionarul-lest-social, caruia ii „tolereaza” existenta (hai, fie, traiti, da mai repede…), ci si o anume mentalitate impamantenita ca la 60 de ani omul devine inutil si inapt de munca si trebuie exclus din campul social, prejudecata care face din el o victima, un asistat, o marioneta rupta in coate, numai buna de ghiontit, injurat si terfelit in goana altora mai tineri si mai dinamici (mosule, daca nu mai poti, stai dracului acasa, nu mai incurca lumea…).
In Romania, a fi batran este sinonim cu a fi terminat; esti un lepros, izoleaza-te; lasa locul altora; retrage-te in barlog; ba unii au sentimentul ca batranii mananca prea mult si iau de la gura copiilor; ca batran esti vinovat ca existi; ca-n Kafka: cat ai fost valid, Statul te-a muls de vlaga, te-a sleit de puteri in totalitarism, inainte de ’89, iar acum te-ai pomenit fara ocrotire, lasat de izbeliste, cu o pensie de mizerie, agonica. Autoritatile sunt arogante si comunica cu cetateanul printr-un oberlicht stramt, intr-o singura directie.
In acest caz nu poate fi vorba despre dialog, ci despre un monolog imperativ: intrebarile tale puse la ghiseu raman fara raspuns, Statul doar cere si tu trebuie sa dai, el pune amenzi, taxe si impozite, penalizari, el constrange si pedepseste, el este proprietarul catuselor; felul in care cheltuie banii tai, nu te priveste, nu pune intrebari, nu-i treaba ta ce face cu darile, rama batrana ce esti, altul la rand, daca n-ai, imprumuta, fa loc, cara-te. Felul asta de a-si umili proprii cetateni, mai ales pe cei in varsta, ne deosebeste esential de Occident; daca vrei saa imbatranesti cu seninatate si decenta, alegeti Nordul european; acasa la tine o sa ai parte doar de jigniri si dispret, de impolitete, izolare, saracie, desconsiderare.
Nicicand aceasta masa de bunici dezavantajati si declasati in mentalitatea de jungla a romanilor iese mai pregnant in evidenta la inceputul anului cand impanzesc ghiseele natiunii sa-si achite corect datoriile (catre un Stat inospitalier si trufas), sa prinda un loc la medicamentele gratuite sau un bilet de tratament la Casa Nationala de Pensii, la „financiara”, la taxe si impozite; smeriti, supusi, modesti se ciocnesc de concetatenii lor rapaci cerandu-si scuze, uzati de un trecut de privatiuni si neputinciosi in fata unui viitor pe care nu-l inteleg.
Urata la suflet e lumea care nu se ingrijeste de batranii ei.
Ovidiu GENARU
trist si gol adevar