Abia iesita din ororile unei conflagratii mondiale care a produs pagube materiale incalculabile si a curmat vietile a milioane de oameni, tara noastra va trece la numai un an de la terminarea razboiului printr-o mare calamitate ce va pune la grea incercare populatia, SECETA din anul 1946 care a cuprins România, mai cu seama zona Moldovei. Urmarile au inceput sa se faca simtite in anul urmator, când o cumplita lipsa de alimente se facea tot mai simtita.
Mult mai afectata era populatia urbana intrucât cei din mediul rural mai aveau oarece rezerve. Prin clipe neinchipuit de grele au trecut mamele cu 2-3 copii si mai multi, ramase vaduve dupa razboi si care trebuiau sa caute solutii pentru a-si alimenta cât de cât copiii. In sprijinul acestora au venit si autoritatile locale care asigurau elevilor orfani o masa calda pe zi. Eram multi copii orfani, si zic eram pentru ca printre ei ma numaram si eu. Tatal meu fusese dat disparut in luptele de la Cotul Donului. Nu am mai aflat nimic despre el, dar mama, ramasa cu trei copii a sperat ca se va intoarce. Nu s-a mai intors. In anul 1947 eram elev in clasa a II-a la Scoala nr. 3, actuala Scoala „Spiru Haret”. Scoala veche avea patru sali de clasa si o cancelarie. Eram copii putini, populatia orasului de asemenea. Se invata numai dimineata. Una din clase, la terminarea orelor se transforma in sala de mese. Ni se aducea in fiecare zi mâncare calda, un singur fel, ciorba. Necazul era ca noi trebuia sa ne aducem castronul si lingura de acasa. Intr-o mâna duceam geanta, in cealalta tablita si numaratoarea, iar castronul eram nevoiti sa-l ducem in sân si astfel aratam ca niste copii cu gheb in fata. Acest castron devenise o povara pentru cei care locuiam departe de scoala. Cum spuneam la ora prânzului ne grabeam sa ocupam locurile din fata pentru a fi serviti mai repede. Dar, am ajuns la concluzia ca cei din spate erau mai avantajati intrucât la urma, in cazan, ramânea ciorba mai groasa si te saturai mai bine. Asa ca, locurile din spate au inceput sa fie tot mai cautate.
In loc de hrana, jucarii
Am inceput sa primim ajutoare de la americani, tot felul de pachete care contineau bile de sticla colorate, betisoare si culori, gândind ei ca daca ne luam cu joaca vom uita de foame, probabil. Sovieticii ne serveau cu lozinci. Mi-a ramas intiparita pe viata o lozinca ce ne aparea in fata ochilor la iesirea din scoala si care se afla pe peretele de la strada a Liceului de fete azi „Vasile Alecsandri” scrisa cu litere meri rosii SLAV| MARELUI STALIN. Mamele noastre se strângeau in grupuri si colindau satele din imprejurimi incercând sa faca troc cu hainele parintilor, capatând in schimb câteva kilograme de malai. Mamaliga era alimentul de baza, de pâine nici nu putea fi vorba. Eram o familie numeroasa in casa bunicilor dar, dintre toti numai mama avea copii. Când se facea mamaliga se lasa sa se raceasca apoi era taiata cu un fir de ata in portii in asa fel ca fiecare avea portia lui. Mama facea ce facea si o taia in asa fel ca mai ramânea o portie pe care o ascundea si noaptea ne scula din somn si ne hraneam cu acea portie. Am aflat mai târziu ca toti ai casei observau gestul mamei dar apreciind grija fata de copiii ei nu i-au spus niciodata. In vacanta de vara a anului 1947, primeam de la scoala câte un litru de lapte praf. Pentru asta, ma deplasam zilnic la scoala pentru a aduce acasa acel lapte care mai acoperea câte un gol din stomacul nostru. Drumul lung (locuiam in zona insulei de agrement) caldura si joaca cu alti copii faceau ca uneori sa mai scap sticla din mâna. In acea zi ii spuneam mamei ca nu a fost lapte. Mult mai târziu, mi-a spus ca nu m-a crezut pentru ca ar fi trebuit sa viu cu sticla goala inapoi.
Cornul si laptele dupa razboi
Când in timpul guvernului Nastase s-au introdus in scoli laptele si cornul am avut o tresarire, am zis ca tara noastra s-a intors inapoi in timp. In anul 1948 se introdusese si la noi in scoala nu laptele si cornul ci felia de pâine neagra cu marmelada. Spre deosebire de acum, când in curtea scolii si la iesirea din scoala gasesti cutii cu lapte si cornuri aruncate, atunci niciun elev nu renunta la felia de pâine cu marmelada care ni se oferea in pauza mare. A fost greu, foarte greu. Numai noi cei ce am trecut prin asa ceva stim cât de greu a fost. Unele mame s-au sacrificat pentru copiii lor. Nu odata s-au culcat cu stomacul gol multumite ca si-au putut hrani cât de cât copiii. Unele au rezistat. Mama mea nu. S-a imbolnavit si ne-a parasi la vârsta de 41 de ani. Ne trecuse greul. Eu, cel mijlociu, aveam deja 17 ani. S-a dus acolo, sus, sa-l caute pe tata pentru ca impreuna cu el sa vegheze asupra noastra. Fondul sadit in noi n-ea ajutat sa ajungem oameni si nu i-am dezamagit pe parinti. Iata de ce in fiecare duminica ma duc la mormântul mamei si aprind doua limânari: una pentru mama si una pentru tata despre care nu am aflat niciodata nimic. Acele timpuri nu se vor mai intoarce. Copiii si nepotii nostri nu vor trece niciodata prin ce am trecut noi. Ne inspaimânta seceta actuala. Dar, spre deosebire de atunci, tara noastra face parte dintr-o mare familie: Europa. Europa, care in mod sigur ne va ajuta sa trecem cu bine de aceasta mare calamitate naturala.
Viorel ROMAN
