La intoarcerea de la Torino, drumul pana la Onesti mi se parea al naibii de lung. Trebuia sa iau trenul de la Torino pana la Milano, pe la ora 9 seara, apoi un autobuz pana la aeroportul de la Malpensa, unde urma sa iau avionul spre Bucuresti, abia spre dimineata, iar din capitala un alt tren spre Onesti, cu sosire tot seara.
Ma gandeam la cele 24 de ore de calatorie obositoare, in timp ce ma indreptam spre casa de bilete din gara torineza. Stiam ca biletul pana la Milano costa vreo 8 euro si ceva, pentru ca prietenul cu care venisem in Italia, un cameraman de la televiziunea locala din Onesti, plecase spre Romania cu cateva zile inainte. Dar, pentru ca nu retinusem pretul exact al biletului, l-am intrebat pe functionarul de la casa de bilete, folosind limba engleza. Spre suprinderea mea, acesta mi-a spus ca biletul costa 10 euro. Nedumerit, i-am intins o bancnota de 10 euro, dar, in acelasi timp, i-am spus ca, in urma cu cateva zile, un prieten platise doar vreo 8 euro. “Cum e posibil ca pretul sa creasca asa de mult, in doar cateva zile ?â€, l-am intrebat eu. S-a uitat chioras la mine si mi-a spus ceva care s-ar putea traduce in felul urmator: “E 8 euro si 20 de centi, dar ce mi-e 8 euro, ce mi-e 10 euro; e tot aiaâ€. Contrariat, eu i-am raspuns ca nu e tot aia, ca poti cumpara, cu doi euro, vreo 10 bidoane cu apa minerala, spre exemplu, de 1,5 litri. Functionarul s-a incruntat la mine si mi-a aruncat biletul si restul pe tejghea, asa, in scarba.
Injuraturi de un euro
M-am gandit ca are o zi mai proasta si am luat biletul si maruntisul, fara sa mai numar restul. Am plecat spre peroane si, la un moment dat, m-am uitat la banutii din palma. Erau doar 4 fise de 20 de centi si, nedumerit, i-am mai numarat de vreo 4 ori. Rezultatul era mereu acelasi: lipsea exact un euro. Nu era o suma prea mare, dar gestul facut de un functionar italian, de a-mi retine mie un euro, de a ma pacali pe mine, un roman mai sarac decat el, a inceput sa ma irite din ce in ce mai mult. Deranjat peste masura, am simtit nevoia sa ma intorc la ghiseu si sa-i cer socoteala. Dar trenul era deja tras la peron si am preferat sa-i trag doar cateva injuraturi in gand, de mama lui si de toata ginta lui latina.
O fi murit si capra italianului?
In trenul de Milano, dupa ce am reusit sa ma calmez, mi-a parut rau de gandurile urate pe care i le-am transmis italianului si, ulterior, am avut un soi de satisfactie ciudata, destul de amara. Mi-am spus ca am gasit dovada faptului ca nu numai romanii sunt capabili de gesturi incorecte, ca nu numai romanii fura, ci si italienii. Am ajuns inca odata la concluzia ca fiecare natie are uscaturile ei, dar sentimentul de satisfactie mi-a disparut brusc. Faptul ca nu a murit doar capra ta, ci si a vecinului, nu te poate ajuta prea mult si nu schimba in mod decisiv situatia. Capra ta ramane tot moarta, indiferent cate au mai murit prin vecini, chiar si pe la italieni.
Florin TANASE
nu prea cred asa ceva poate erai in gara de nord…