In luna octombrie a anului 1959, am fost chemat la Comisariatul militar din Bacau pentru a-mi satisface stagiul militar. In fata tinerilor adunati in curte a venit un capitan – aveam sa aflu mai tarziu ca era Gh. Zlate, loctiitorul politic al unitatii unde aveam „sa-mi fac datoria fata de tara”- care a dat citire unei liste, iar cei strigati trebuiau sa se incoloneze si sa astepte ordinile sale. Ne intrebam cu totii oare in ce directie ne vom indrepta?
Am aflat acest lucru abia atunci cand ne-am deplasat la gara, ne-am ocupat locurile in compartimente si capitanul ne-a adus la cunostinta ca vom efectua stagiul militar la U.M. 01332 Murfatlar (Basarabi) din regiunea Constanta. Nu stiam despre acele locuri altceva decat ca de aici provenea renumitul vin. Am ajuns in gara noaptea si ne-am indreptat spre unitate pe un drum de beton solid, facut sa reziste greutatii tancurilor care circulau pe acolo.
Satul incalzit cu balegar
Dupa 45 de zile cat a durat perioada de instructie si depunerea juramantului militar, am beneficiat de prima invoire in sat. Primul obiectiv intalnit si pe care l-am luat cu asalt a fost atelierul foto, unde am facut primele poze in tinuta militara, pe care le-am trimis familiilor. Odata pozele facute, am pornit in recunoasterea localitatii impreuna cu bunul meu prieten de atunci si de pe urma, cunoscutul publicist bacauan Mihai Buznea. Aerul era greu mirositor, la fel si localnicii pe langa care treceam.
Ne intrebam ce ar putea fi? Am aflat mai tarziu ca, din lipsa de lemne sau gaz metan, localnicii valorificau balegarul de la animale folosindu-l drept combustibil. Fumul rezultat din ardere vicia atmosfera si se impregna si in hainele oamenilor. Am putut vedea atunci scoala, Sfatul Popular (Primaria), Caminul Cultural si, mai spre marginea satului, o carciuma unde un batran canta romante la un tambal vechi.
Bineinteles ca, dornici de a afla gustul renumitului vin de Murfatlar, marea majoritate a militarilor care se afla la prima invoire a umplut pana la refuz unica incapere a stabilimentului. Vinul dulce, aromat ne-a imbiat la un pahar si inca unul, iar efectul ce l-am simtit peste noapte nu l-am uitat niciodata.
In timpul perioadei de instructie am luat contact cu dealul de la Creta (din care se extragea praful de creta) si pe care il urcam in salturi cu masca pe figura. Apoi, am cunoscut imensa podgorie care se intindea pe sute de hectare si in care noi, militarii, nu aveam voie sa intram, fiind atentionati ca via este pazita de oameni calare pe cai si inarmati.
Nu aveai posibilitatea sa scapi daca erai prins pe randul de vie. Era si firesc sa fie asa, intrucat unitatea militara numara peste 2.000 de militari si pagubele ar fi fost pe masura.
Ofiteri gelosi, neveste jucause
Trecusem in ciclul doi de armata. Timpul trecea din ce in ce mai greu datorita faptului ca la toate corvezile erau pusi „racanii”, iar noi nu prea mai aveam obiectul muncii. Salvarea a venit cand nici nu ne asteptam.
Pentru a le da o ocupatie sotiilor de ofiteri care nu aveau vreo activitate in comuna, Clubul ofiterilor din garnizoana Murfatlar a hotarat sa faca o echipa de dansuri populare. Se punea intrebarea cine sa le invete.
S-a dat sfoara prin regiment sa se prezinte la comandament cine se pricepe la dansuri populare.
Sansa mea a fost ca, inainte de armata si inainte de a se construi Casa de Cultura din Bacau, am facut parte din echipa de dansuri a industriei locale, castigatoare a locului I pe Regiunea Bacau. Nu am stat prea mult pe ganduri si m-am prezentat la comandament. Eram doar trei militari de ciclul II, doi moldoveni si un oltean.
Era suficient pentru a-i invata dansurile moldovenesti si oltenesti. Am inceput repetitiile. Sotii ofiteri stateau pe scaune si priveau inciudati la noi trei cum le strangeam sotiile in brate si le invarteam la joc. Pentru a ne umili, cand luam pauza ii auzeam cum dadeau ordin: „Mai soldat, du-te si adu o cana cu apa!”.
Ne duceam, le aduceam apa, iar cand terminam pauza, ne razbunam, le strangeam in brate nevestele jucause cu si mai mult foc. Pana la urma s-a renuntat deoarece cadrelor nu le-a convenit sa faca danseze cu sotiile de ofiteri niste „amarati de soldati in termen”.
Micul spectator Basescu
Salvarea a venit de la una dintre sotiile de ofiter care era educatoare la gradinita din sat si o mare animatoare a vietii culturale. S-a gandit ca, avandu-ne pe noi, ar putea face o echipa de dansuri a Caminului Cultural, cu baieti si fete din comuna.
Asa se face ca „organele” locale au cerut incuviintarea unitatii militare pentru a permite participarea noastra la repetitiile de la Caminul Cultural.
La scurt timp, comuna se putea mandri cu formatia de dansuri care se deplasa si dadea spectacole in mai toate satele dobrogene. In lipsa altor activitati, duminica, sala Caminului devenea neancapatoare. Dansurile populare moldovenesti, oltenesti si dobrogene erau aplaudate la scena deshisa.
Nu conta ca nu aveam costume specifice fiecarei regiuni. In anul 1961, am adus Caminului Cultural din comuna Murfatlar locul I la concursul pe intreaga Regiune a Dobrogei. Asa cum spuneam, duminica sala Caminului devenea neincapatoare.
Si cei mai fideli admiratori ai nostri erau copiii. Actualul sef al statului, Traian Basescu, avea 9 ani. In mod cert, era nelipsit de la spectacolele noastre.
In cei aproape trei ani de armata, i-am cunoscut locul natal in care romani, turci, tatari se intelegeau si convietuiau de minune.
Soarta a facut ca mai tarziu si domnul presedinte sa-si petreaca o parte din viata si sa cunoasca Bacaul, orasul meu natal. Domnia sa traieste in prezent, gandindu-se la viitorul sau si al tarii, eu, ca un varstnic ce sunt, traiesc din amintiri.
Viorel ROMAN
