Pentru a seduce si a fi frumoase femeile, din punctul nostru de vedere, al celora care platim, sunt costisitoare. Dar nu conteaza; asa au fost totdeauna in istorie; iar azi, mai mult ca oricand; de vreo patru mii cinci sute de ani fac asta; se gatesc sa ne placa, sa ne subjuge, sa ne stapaneasca; iar noi, barbatii, platim si acceptam provocarea; e o hartuiala continua, un joc in doi, niciun perdant.
Sintagma „sex slab”, cu siguranta ar fi doar inventia noastra ca sa ne incurajam propriile defecte; noi suntem sexul slab, nu ele, frumoasele noastre ascunse sub farduri. Si iata ca am pronuntat cuvantul fatidic: farduri! Carora astazi le spunem cosmetice. Istoria frumusetii feminine presupune nemijlocit si abordarea culturii fardurilor ca ingredient al seductiei, de la imparateasa la servitoare, de la curtezana la sotie cinstita.
Greaca veche disociaza arta toaletei (kosmetike techne) care desemneaza arta impodobirii, igiena, gimnastica medicala, de arta fardarii (kommotike techne) considerata artificiala, excesiva si frivola; asta pentru ca idealul grec de frumusete consta in armonia formelor, in miscare si echilibru (minte sanatoasa in corp sanatos…) si nu in adaosuri efemere, nenaturale, instigatoare la coruptie.
In Egiptul anilor 2.500 i.Hr., ingrijirea corpului face parte din practicile rituale si sociale cotidiene, ca semn al diferentelor dintre clase (functie astazi pierduta prin „democratizarea” cosmeticelor, prin accesibiltitatea preturilor…). Egiptenii faceau bai parfumate, se frictionau cu natron (namol de Nil), continuau cu o exfoliere cu souabou (cenusa si argila) dupa care urma un masaj cu ulei parfumat (ca si astazi…) Ochiul este conturat de khol (antimoniu), iar pleoapele primesc nuante violente: verde malahit, oxid negru de cupru, carbune, terra-cotta; sprancenele sunt alungite cu negru, gura se coloreaza in carmin, pometii in roz; peruca este albastrie. Astfel, se pune in evidenta un chip artifical ca o masca.
Frumusetea feminina greceasca sta sub tutela Afroditei, armonioasa si blanda, naturala, si a Pandorei, inselatoare si fatala, corupatoare, patroana curtezanelor de noapte ale Atenei care ademensc barbatii. In Grecia antica toaleta se refera doar la maini, picioare si corp, nicioada la chip si, pentru o vreme, razboiul casnicelor cu curtezanele este pierdut… In epoca elenistica (sec. III – I d.Hr.), femeia greaca recupereaza terenul acceptand „moda barbara” a folosirii albului de ceruza (carbonat de plumb), a prafului de creta, ca pudra si a altor farduri vegetale sau minerale; aguda, murele ofera tonuri de rosu, ochii sunt vopsiti cu sofran, genele si sprancenele devin negre (antimoniu).
La romani sulemenelile sunt consumate in cantitati masive; chipul devine o masca pictata, astfel ca Martial poate scrie despre o femeie excesiv boita ca „chipul pe care-l arata (in afara casei) nu doarme impreuna cu ea”. Cosurile si negii sunt mascate cu alunite artificiale, vechilor cosmeticale li se adauga altele; parul in exces se epileaza; gateala ar vrea sa opreasca timpul in loc, sa ascunda umilintele; frumusetea romana este codificata si ipocrita, disimulata, iar ceruza este toxica, innegreste dintii si ataca tenul.
Mai tarziu crestinismul lanseaza moda pudorii; pacatul originar trebuie rascumparat, cochetaria este repudiata; mizeria se impodobeste cu false virtuti celeste, fardul e repudiat pentru ca ar reprezenta desfraul si prostitutia. La subtiori se poarta saculete cu plante aromate pentru ca baile sunt prohibite sau nerecomandate de biserica. Machiajul exprima un anume orgoliu condamnat de preceptele religioase. Folosirea cosmeticelor desfigureaza opera lui Dumnezeu. Se poarta madona angelica, pura, palida, cu ochiul de crin. Cuvantul fard vine din limba vechilor fanci si inseamna „a vopsi”. Singura culoare admisa este rosul buzelor si rozul pe obrazul de portelan. Apar proverbe: „Femeia fardata si cerul innourat sunt de scurta durata”, sau „Din pricina coafurilor, logodnica cheleste”. Un calugar, Pierre de Vic se plange ca folosind fardurile, femeile nu mai pot fi un model al icoanelor.
Renasterea favorizeaza patrunderea in Europa a practicilor si retetelor Romei imperiale. Nostradamus este si autorul unui Tratat de machiaje si dulceturi, iar Caterina Sforza ofera in Gli Esperimenti o colectie de mixturi de toaleta, farmacopee si magie. La curtea Frantei frumusetea nu poate fi decat blonda, cu tenul ceruzat; venetiencele isi fardeaza sanii; mainile se albesc cu miere, mustar si migdale amare; acum machiajul comporta un sens argotic, peiorativ (a trisa, a truca) pastrat pana in secolul al XIX-lea. Ca sa nu imbatraneasca, tenul este tratat cu extract de floare de crin si de nufar. Rosul din obraz devine un semn al impudorii, in intensitati si tente diferite de la mov la oranj. Dupa 1750, sub presiunea enciclopedistilor, artificiile cosmetice se depreciaza, paloarea fara fard e la moda, adica sinceritatea vibranta. Picioarele se spala o data la 8 zile, parul o data la 2 luni, iar dintii cel putin o data pe sptamana. Balsamul de Mecca, uleiurile de cacao, de moringa, apa si, de acum inainte, sapunul, exfoliantele si masajele, epilarea, leacurile si culorile vegetale vor fi suverane.
Apoi, epoca moderna alege libertatea de expresie; fiecare femeie isi cultiva frumusetea data de Dumnezeu folosind cosmeticele industriale aflate intr-o teribila expansiune; grupurile sociale pretind trupurilor dreptul de artificiu si joc cu substrat arotic, de fascinatie. Diversitatea este acum covarsitoare incat putem vorbi despre o cultura noua, aceea a femeii moderne; pe care o iubim.
Ovidiu GENARU
