Cine-i om si… cine-i câine?

Ii vezi peste tot. Se plimba nonsalant (doar sunt la ei acasa) pe tarmul marii, pe plaja, la umbra stufului ori in plina arsita … Sau, facând slalom printre corturile celor care vin in Vama sa se despoaie. A celor care vor sa arate privitorilor si… soarelui ca ei, fara prejudecati, stiu „sa fie liberi si total asimilati in natura”. Ha! Ha! De parca astrului care ne lumineaza pe noi toti i-ar pasa de exchibitionisme! El… bronzeaza tot!!!Sa ne intelegem: vorbesc aici despre…patrupede. Asa, pentru a nu se confunda cu… bipedele. Chiar daca, pe marginea asta de plaja, ambele specii au ceva in comun: lipsa textilelor. Jucausi sau posomorâti, veseli sau tristi, acesti prieteni ai omului strabat km intregi. Daca simt ca sunt iubiti, stau de indata la dispozitia ta, precum soldatii credinciosi conducatorilor lor. Tie, celui care vii acolo sa te simti bine. Modesti prin excelenta, singura lor multumire este un colt de pâine, dar se entuziasmeaza când ii tratezi cu mângâieri si gânduri bune. Apoi merg cu si pe lânga tine, atât cât doresti sa fii insotit. O distanta apreciabila, mai exact… pe toata plaja. Mari si impunatori, mici si piperniciti, albi, negri sau bicolori, si-au impartit teritoriul pe zone (oare stiu si ei de… influenta???). Le-au marcat, strainii si nepoftitii fiind de indata alungati prin latraturi pline de subântelesuri. Cauta neincetat printre cutii de bere, peturi, ramasite de chipsuri, seminte, fructe, chifle, porumb (fiert sau copt)… ceva. Sa-si potoleasca foamea. Altfel stau lucrurile in preajma cherhanalei. O familie numeroasa de câini, catei si cateluse, gazde primitoare, de altfel, forfotesc si se agita continuu. Stiu ei de ce: chefal, guvizi, hamsii, hanus sau midii… stropite cu lamâie. Mmmm, ca sa manânci bunataturi specifice pescaresti fara sa le treci prin saramura, e ca si când ai fi venit degeaba pâna aici. Asa se explica faptul ca se obosesc sa-si tina la distanta fârtatii de pe plaja, nevoiti sa se multumeasca doar cu resturi din cosurile de gunoi, ori cu ceea ce arunca sau le ofera turistii. Aha! Va sa zica, le arunci bucatele din delicatesele cu care tu te desfeti si poti sa fii sigur ca ti-ai câstigat noi prieteni. Adevarati. Da, este privilegiul lor. Vin si ling ce ti–a mai ramas pe degete, dar, mi-ar placea sa cred ca-ti saruta (nu musca) mâna care i-a hranit, intr-un suprem gest de multumire. Cum sa uiti cina luata intr-o astfel de companie? Câinele stie. Si… nu uita! Nu uita ca, de exemplu, anul trecut, cineva i-a acordat atentie, l-a inteles si a incercat sa puna umarul in lupta-i pentru existenta. I-a dat o… pâine. Intreaga. Numai pentru el. Tocmai din acest motiv, pe locul unde bikerii adora sa-si tureze motoarele la maxim, stârnind, cu aplomb, praful si… caii putere, adica prin fata barului unde, doua fete se unduiesc pe ritmurile „Che Guevara”, ne trezim ca unul din cei negri si piperniciti, se tine”scai” dupa noi. Chiar daca-l lasam pe El Comandante, argentinianul, pe mâna fetelor si ne indreptam spre „Kilometrul 0” , unde house-ul arunca multi decibeli pâna la „La Mitocanu”, nu inseamna ca ne-a parasit. Dimpotriva. Merge cu noi in celalalt capat al plajei, spre 2 Mai, de unde, nepoata (de sora) vrea sa culeaga, pentru colectia ei, exemplare din ceea ce doar valurile sunt in stare sa ofere. Printre alge cu miros de „apa de mare” rasar cochilii si scoici din care s-au infruptat pescarusii, melcisori si pietricele cu gauri, formate in timp, cu mult stoicism, rapane numai bune de insirat pe-o ata, asa cum obisnuiesc localnicii. Acolo unde-si dau intâlnire rockerii, urmele pasilor in nisip se amesteca cu urmele patrupedelor. Desigur, câinele nostru nu vrea sa faca exceptie. Sa fi auzit si el fragmente (aici, in Vama Veche!?) din piesa Irinei Loghin:”Din bucata mea de pâine/ Am hranit un om si-un câine/ Câinele ma recunoaste/Omul nu ma mai cunoaste.”???
Maria COMANESCU