Sfestania popei Ichim “Oslobanu”

Fapt divers. Un preot “de la Jandarmi”, un preot de inspectorat mai exact, a luat ieri la picior institutiile statului, purtând cu sine vestea cea buna. Cea a Bobotezei. Speranta acestui cleric ciubucar, care – de altfel – a si fost “ejectat” in suturi din Directia de Munca, dar si din Prefectura, pe motiv ca ar fi impostor, spune ceva concret despre relatia pur materiala pe care unii popi o intretin cu cele sfinte. Dar si despre excesul de sfintism apolitic pe care-l reclama, din gura de sarpe uneori, administratia bacauana in ansamblu. Pr. Ichim e fata bisericeasca cu antecedente si probleme de dosar. Pe acestea insa nu le voi discuta aici pentru ca sunt deja perimate. Fanariotismul popilor nostri si ciubucareala lor sacrosanta au fost, nu odata, infierate de adevaratii proprietari ai spiritului românesc. Eugen Ionescu, bunaoara, sugera in jurnale ca preotimea autohtona e, mai curând, o cohorta contabiliceasca, decât o armata a Duhului Sfânt. In aceasta tara, parca blestemata de necuviincioasa ei crestere, bunul simt e o preocupare facultativa, daca nu de-a dreptul colaterala. O dubla subordonare “mestesugareasca” a pr. Ichim – fata de Episcopie, respectiv de Ministerul de Interne – vine sa confirme statutul aristocratic al nivelului de trai in care se zbate umilul slujitor al lui Dumnezeu. Dar daca un preot nu-i in stare sa ofere exemple de respectabila conduita crestineasca, de la enoriasi ce mai putem cere? Pentru ce sa le cerem sa faca precum zice popa, daca nici popa nu face precum zice? Responsabilitatea si cortegiul ei de fine implicatii subterane nu mai intereseaza pe nimeni, nici macar in ceasul al doisprezecelea. De fapt, asistam la ceea ce eu cred a fi hiba principala a modelului religios crestin. La vremea lui, Christos a intemeiat un model existential care, cel putin in primele secole de difuziune crestina, a fost urmat indeaproape. Marea lectie pe care Noul Testament o ofera e sublimata in “reteta” existentiala intemeiata de Christos prin insasi viata sa. La doua milenii distanta, trairea crestina e o vorbarie goala, o sintagma de care se cramponeaza, in continuare, aceeasi pletora preoteasca plictisita si imbolnavita de-atâta imbuibare. Probabil ca le-am cere prea mult, daca i-am invita la o cât de mica renuntare. Probabil ca le-am cere sufletul. Ceea ce de mult nu mai au. Lucian BOGDANEL