Am treaba prin casa, aspir praful din hol, fac una-alta, imi rearanjez cartile in biblioteca mereu dupa alte criterii, numai ale mele, ca sa-mi pot gasi repede cartea dorita, sunt plecat cu gândul, meseria mea e reflectia, sar de la una la alta aflat la indemâna stimulilor externi si, deodata, imi centrez privirea fara sa vreau pe ecranul televizorului, acest ucigas care ne omoara timpul, ca sa aud acolo ceva despre mine, indirect, aud cuvântul populatie, un generic care ma cuprinde si pe mine, pe tine, pe voi, cuvântul populatie legat de un altul, in strica determinare, si anume sunetele ne-no-ro-cim, adica nenorocim populatia; sensul ma face atent. De pe dreptunghiul de sticla, iradiant, emana in casele noastre doar vesti proaste, sau nesemnificative, despre „vedete” sau genunchiul cutarui fotbalist, ori despre Anul chilotilor rosii, sau creme anticelulita… De data asta e altceva: nenorocim populatia anunta un posibil pericol iminent, din gura cui? Ooo, e o dezbatere la Realitatea TV, unde un cârd de lisite sporovaiesc cât e ziua de lunga, sau de gaite platite sa flecareasca despre bugetul de austeritate pe anul 2009, an de criza mare, amplificata in România de sechelele guvernului Tariceanu, un guvern megaconsumist care s-a intins mai mult decât ii permitea plapoma, cheltuind in contul unor munci viitoare. Adica am trait ceva mai binisor, dar pe datorie si acum vine scadenta. Sintagma nenorocim populatia se referea, conform gaitelor de la Realitatea TV, la o presupusa afirmatie facuta in particular de Presedintele Basescu cu privire la alocarea resurselor pentru noul buget, care va fi un document de confirmare a saraciei pe anul 2009.
Devenim deodata atenti când viata ne este amenintata; orice adiere ce contine un mesaj rau este adulmecata. Am avut brusc aceasta revelatie fiindca populatie sunt si eu, la singular. Au aparut apoi pe ecran doua personaje, Presedintele si Primul Ministru; ambii ingrijorati, posomorâti. Am intrerupt sonorul.
Vad doua figuri binecunoscute românilor, care dau neincetat din gura, ca-ntr-un film mut. Suntem satui pâna-n gât de palavrageala sterila; ei asta fac acum, cei doi capi ai României, dau din gura, mai ales Primul Ministru care pare o papusa mecanica, un robotel tesit si chel; trancaneste uniform niste texte invatate pe de rost, fara vreo aderenta la ascultator. Ceea ce ma ingrijoreaza, si nu numai pe mine, este ca cele doua personaje au ajuns sa administreze România fara sa fi avut in prealabil, sa fi acumulat in evolutia lor anterioara capacitatile profesionale si intelectuale necesare sa conduca o tara; nu s-au pregatit pentru asta, ca sa nu mai vorbim de incarcatura mesianica de a-si consacra viata binelui public, atât de caracteristica acestei misiuni responsabile. Oamenii nostri politici sunt doar mediocri – si atât; n-au scoala, n-au expertiza, n-au o viziune de ansamblu asupra evolutiei societatii; pot doar sa cârpeasca din aproape in aproape, acolo unde crapa. In schimb sunt tari de gura, clantai in declaratii sforaitoare, lacomi in asumarea avantajelor, mici dumnezei in distribuirea posturilor grase pentru propria lor camarila. Nu din vocatie au dat buzna in politica, sau din vreo datorie morala românii, ci pentru a-si aranja viitorul, pentru a se capatui. Inca ne este foame.
Ma gândesc cu groaza ca o parte din destinul meu se afla la cheremul celor doua personaje de pe ecran, Primul Ministru care-i trompeta Presedintelui, si Presedintele insusi, neintrecut manipulator, talentat aranjor, omul cu o mie de fete stapânit de ambitii totalitare. Eu, unul nu i-am ales; sunt obligat, insa sa le suport incompetenta; acum e prea târziu; traim iluzii desarte. De prestatia lor amatoristica, imprevizibila se leaga soarta românilor. Mi-e teama de viitor.
Butonez, aleg un canal de sport; dar fantomele celor doi ma urmaresc insistent; ei sunt acolo unde n-ar trebui sa fie, chiar daca nu apar pe ecran.
Imi amintesc de titlul unei carti fulminante: Acesti nebuni care conduc lumea… Fireste, e vorba de altcineva…
Ovidiu GENARU
