150 de ani de la moartea lui Alecu Russo

Literatura româna are azi o noua zi drapata in negru: comemoram 150 de ani de la moartea lui Alecu Russo, autorul nemuritoarei „Cântarea României”. Scriind despre capodopera lui Alecu Russo, marele nostru istoric Nicolae Iorga sublinia: „Dar ceea ce ar ajunge a face din Russo unul dintre numele mari ale literaturii noastre e tânguirea intitulată «Cântarea României» … E o scurta ochire asupra trecutului tarii, in toata vitejia si durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic impotriva ticalosilor timpului de fata si cu perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simtire tot atât de aleasa pe cât de puternica, o mare putere de a concretiza in icoane gândurile de pareri de rau sau de sperante dau acestei scurte bucati o valoare pe care unii n-au atins-o si n-o ating, si nimeni, in curgerea vremurilor, n-a mai gasit astfel de accente pentru a mângâia si imbarbata maica in suferinta, «tara cea draga», si in acelasi timp, pentru intâia oara se cauta in desfasurarea evenimentelor ce alcatuiesc istoria noastra un rost filosofic”. S-au scris multe despre acest poem in proza si pâna astazi inca se mai scrie despre paternitatea acestei scrier care a facut epoca. Si totul a plecat de la faptul ca la aparitia sa la Paris, in revista „România viitoare” a lui Nicolae Balcescu, poemul n-a avut mentionat numele autorului, acesta fiind desemnat, dupa un procedeu romantic consacrat in epoca, drept un calugar anonim. S-au adaugat asemanarile stilistice frapante dintre „Cântarea României” si „Istoria românilor subt Mihai Voievod Viteazul”, a lui Balcescu. Asemanari explicabile daca avem in vedere faptul ca Vasile Alecsandri precizase in revista sa, „România literara”, ca „scrierea publicata in jurnalul meu a fost compusa in limba franceza de Al.Russo si tradusa in româneste de N. Balcescu”. Asadar, Russo si nu Balcescu ar fi adevaratul autor al poemului. Dincolo. insa, de aceste controverse privind paternitatea, ‘Cântarea României” ramâne un memorabil poem in proza cu un ritm interior aparte, cu variate modulatii care il feresc pe autor de patetism, mentinându-l in limitele tonului biblic, cu mestesugite nuantari cronicaresti. Poemul este organizat in 65 de cânturi, care nu sunt altceva dect expresii ale unor sentimente si idei, toate convergând spre o inalta atitudine civica, patriotica, a autorului. Opera este o lauda, un imn, in sens clasic, adus României, si a tot ceea ce este românesc: istorie, folclor, limba, spiritualitate, cultura, frumusete naturala, idealuri, vise etc etc.Textul abunda in interogatii retorice, din care transpar sentimentele de mândrie nationala, dar si de durere, atunci când reflectiile sunt indreptate spre trecutul istoric vitreg: „Pentru ce gemi si tipi, tara bogata?”
De la interogatii, autorul trece deseori brusc la exclamtii retorice, cu efect electrrizant, mobilizator: „Radica capul, tara bântuita de vijaliile lumei. tara legata de jugul durerei!” imaginea tarii dobândeste in acest cânt monumentalitate, complexitate, veridicitate. Pentru a da ritmicitate si muzicalitate poemului, autorul reia unele cânturi, realizând astfel adevarate laitmotive. Astfel, cântul 1 este acelasi cu cântul 52, cântul 2 este identic cu 53, 3 devine 54, iar 55 e reluat in cântul 62. Se realizeaza astfel o aprofundare a ideilor enuntate, insistându-se mai mult pe aspectele care i-au parut autorului a fi cele mai importante. Atât prin continut si originalitate, cât si prin mijloacele artistice utilizate, „Cântarea României” ramâne o bijuterie a literaturii române, o opera inedita, plina de patos si lirism.
Pagina realizata de Stefan OLTEANU