Sfintii, sfintilor… Amin!

Scriu aceste rânduri sub imperiul unei stupefactii vecine cu revolta. Socul mi-a fost pricinuit de comentariile postate de diversi cititori in subsolul materialului „Primarita Ivanof sustinuta de Legionari”, scris de colega mea, Olimpia Filip. Ziarista e facuta cu ou si cu otet in unele mesaje, iar in altele – parca din prea multa dragoste de aproapele – unii cititori mijlocesc, pentru binele ei, pe lânga Dumnezeu. Totu-i patetic, daca nu cumva chiar jalnic. Vizibil nemultumiti de obiectivitatea materialului de presa, cititorii partizani ai asociatiei Prezent au dat-o pe cele sfinte. Vezi Doamne, ziaristii sunt atât de prosti incât nu stiu cine a fost si ce a facut presupusul sfânt al inchisorilor, Valeriu Gafencu, tânarul care a decedat sub jugul unui regim politic in esenta criminal – cel comunist. Victimizarea e, mi se pare, o a doua natura a semnitiei noastre. Suntem un neam de eroi – sfinti, care au fost asupriti regulat de tatari, turci sau comunisti. Când subiectele devin cu adevarat delicate ne da sfintismul pe nas. Deloc justificata mi se pare si luarea lui Dumnezeu drept paravan sacrosant. In numele Lui, si numai al Lui, oricine poate lua in bascalie pe oricine, oricine poate impune oricui un ideal anume. In general, Dumnezeu e un alibi care nu mai necesita niciun fel de explicatie. Fanaticii islamisti stiu si ei acest lucru, asa cum o stiu si suporterii lui Gafencu – monoteismul e un scurtcircuit teologic si e calea cea mai sigura catre totalitarism religios. Eu nu am citit mare lucru despre ispravile sfântului din inchisori, dar am citit suficient despre ispravile detinutilor anonimi despre care mai aflam câte ceva atunci când, din cauza ploilor, cimitirul anonim de lânga Zarca Aiudului o ia la vale, dând la iveala ciolane umane de tot felul. Am discutat intr-o zi cu un fost detinut politic. In vârsta de peste 80 de ani, si legionar declarat, acesta a binevoit sa-si depene amintirile in compania mea. Am aflat atunci ca fusese arestat inca de pe la 16 – 17 ani pentru ca manipula si dosea, in propria locuinta, tot felul de arme: de la revolvere, pâna la pistoale si pusti. Omul povestea zâmbind nostalgic la rememorarea unor intâmplari pe care, ajuns la vremea senectutii, le-ar fi putut considera teribiliste. Mie insa mi-a sarit in ochi modul foarte degajat si deloc culpabil in care batrânul legionar imi vorbea de arme letale si munitiile aferente lor, amintindu-si ca „umbla cu ele” la brâu inca din perioada liceului. Evident, omul nu mai distingea fanatismul idelogic de care fusese imbibat in timpul tineretii. Era un fel de a fi, aparent normal, aparent autentic. Imi mai amintesc, de asemenea, ca genealogia lui Zelea Codreanu ne aduce mai aproape de Macedonia, decât de România, iar corpul Legiunii, de marginalii societatii interbelice românesti, nu de vârfurile ei. Când manevrezi pistoale si pusti cu atâta candoare si dezinvoltura nu poti fi decât un proscris, chiar si unul in numele Domnului. Pentru o imagine ceva mai curatata de impuritatile fanatismului, rog pe membrii asociatiei Prezent sa contacteze opusul „Legiunea Arhanghelului Mihail”, scris – in chip de teza de doctorat – de un neamt foarte sanatos si intreg la cap: Armin Heinen. Poate ca de aici incolo vor gândi macar de doua ori, inainte de a arunca cu laturi si anateme.
Lucian BOGDANEL