Cauza cauzelor

Traim intr-o lume in care doar formele conteaza; duplicitatea, viclenia, superficialul au devenit norme de atitudine; o mistificare e totul, chiar totul, nimic nu-i autentic, profund; formele noi, poleite, ascund continuturi comporamentale vechi de când lumea, aceleasi naravuri pitite sub o „coaja” asa-zis europeana, conforma cu normele zilei.
Schimbarile n-au avut loc decât in denumiri, fatade, firme, discursuri retoric-demagogice. Am ramas noi insine asa cum ne stim, inradacinati in tipare aproape definitive caracteristice lumii orientale; suntem delasatori si iresponsabili ancorati in legile imuabile ale lui „merge oricum” si „las’ ca rezolv mâine”. Imitam, ne prefacem ca devenim altceva ramânând ce-am fost. Emil Cioran face o observatie profunda in acest sens: „Oamenii nu se schimba, ei devin din ce in ce mai mult ei insisi”. Semnificatia acestei constatari se aplica si in zona socialului; grupul exprima suma comportamentelor individuale, cu mici exceptii. Abaterile pot fi potentate, si sunt potentate de situatii limita când viata e in pericol si faci orice ca sa supravietuiesti; mimezi adaptarea, accepti compromisul, temporar, fireste, in speranta ca va veni ziua in care te vei comporta conform cu propria-ti fire. A fi cum esti, e un dat. Vine o zi in care adevaratul tau caracter te tradeaza. Tot ce se intâmpla in societatea româneasca seamana leit cu ceea ce suntem. Când un medic refuza internarea unui pacient si-l trimite de la Ana la Caiafa pâna moare cu zile, el nu exprima decât deprimanta absenta a dragostei fata de semeni, dezinteresul pentru destinul celuilalt si, nu-i asa, simtul moral al datoriei morale de medic. In acest caz, juramântul lui Hypocrat devine o biata hârtie de ambalaj; nicio scuza referitoare la conditiile materiale precare din spitale nu poate fi luata in considerare când in joc se afla viata unui om; depasesti carentele sistemului prin devotament si rol social asumat, nu te folosesti de ele pentru a-ti acoperi micimea sufleteasca. Aproape am ajuns la convingerea ca „Moartea Domnului Lazarescu”, filmul acela celebru care a ingrozit Occidentul si a stârnit indignarea breslei medicilor români adevarati, ar putea fi un rusinos brand de tara, ca tot cautam unul si nu-l gasim. Nu-i chiar o gluma ce spun.
Nu ne mai iubim semenii, aceasta-i cauza cauzelor; nu ne mai este mila de oameni, de animale ce sa mai vorbim? Incet dar sigur isi face loc in codul nostru genetic nepasarea, insensibilitatea, nesimtirea, indolenta, ingâmfarea, egoismul, intoleranta, surzenia la suferinta altora, iar când suntem trasi la raspundere acuzam sistemul care, trebuie sa recunoastem, e precar si haotic, birocratic si subfinantat; ei bine, abia acum conteaza factorul uman, medicul, umanistul, omul invatat, sfatuitorul, alinatorul de suferinta de la care astepti o vorba buna care deja ar fi o jumatate de leac – si nu un refuz dur si opac ale carui urmari pot fi tragice. Rareori aflam in medic un bun comunicator, un agent psihoterapeutic; in genere dumnealui tace, te consula si-ti scrie retete adâncit in mutenie, ori pacientul se prezinta la medic ca la un vindecator de la care asteapta si „incantatii” si alinare verbala; in mentalul colectiv medicul se identifica cu speranta, cu un „mesia” modern in stare sa-ti redea sanatatea pierduta, adica viata. Dar ce primeste in loc, uneori am vazut din media; sanatatea publica e in pericol; cazurile de dispret manifest au atins o cota condamnabila care arunca un blam asupra intregului corp medical; pe nedrept, desigur, fiindca dispunem de numeroase exemple de devotament si profesionalism in ingrijirea bolnavilor. Si atunci, ce-i de facut? Cum sa atenuam aceasta adevarata isterie media impotriva tuturor, fara discernamânt, ce tinde sa compromita imaginea medicilor dedicati trup si suflet sanatatii noastre?
Marea se purifica prin ea insasi aruncând la tarm toate mizeriile.
La fel, probabil, trebuie sa procedeze si breasla medicilor.

Ovidiu GENARU