Când ne-a intrat in casa avea abia o luna jumatate si se lamenta dupa tâtuca mamei; pe parchet piciorusele ii alunecau in parti si hop! se lasa pe burtica. Era doar un sufletel si n-as spune ca nu facea pipi pretutindeni, dar asta nu conta: când dragoste e, ierti totul, chiar si când iti gasesti compostat un pantof. E vina ta; trebuia sa stii ca tuturor copiilor le cresc dintisorii. O, sunt atâtea de invatat! Intre pedeapsa si toleranta e o prapastie adânca, si mogâldeata aceea mica iti va oferi zilnic sfaturi intelepte chair tie, care te crezi stapânul lumii. Da, un catel iti arata cararea secreta spre bunatate si modestie; blanita aceea neagra-neagra, numai cârlionti si ineluse, te face om. Daca ti-e drag cineva, e atât de simplu sa te bucuri chiar si de cele mai nastrusnice pozne ale sufletelului tau. Trage fata de masa opintindu-se pe piciorusele dinapoi? Foarte bine! Inocenta face ghidusii, inventeaza incurcaturi, Doamne, ce nostim e! Zâmbesti, râzi ingaduitor, oamenii te intristeaza, catelul tau, din ce in ce mai al tau si tu mai al lui, pâna la identificare totala, stie cum sa te vindece de gânduri negre si necazuri. E chiar un copil. Daca ai inteles asta, esti salvat, convietuirea se instaleaza repede si familia ta s-a marit: si vei constata ca sufletul tau inghetat de relele oamenesti devine deodata disponibil pentru inca o dragoste. Insa niciodata nu te vei putea ridica la inaltimea devotamentului catelului tau fata de tine; aici el iti este superior. Simte-te umilit de fidelitatea lui dezinteresata, recunoaste asta: atasament, lealitate, abnegatie, daruire, tragere de inima, credinta pâna la sacrificiu. Asa l-a facut Dumnezeu, a creat câinele sa ne aduca aminte ce-am pierdut ca oameni. Noi? Dezbinare, suspiciune, vanitate, lacomie, discordie, cearta, invrajbire, conflict, tradare, noi – toate relele si urâtul. Flocoasa noastra, bretonata, nasucul mereu umed, anume sa ne adulmece prezenta, era pura si candida; ea exista pur si simplu, ca sa ne bucure si sa ne vindece de egoismul nostru fara margini.
Incet, puisorul acela de viata creste; e un neintrecut maestru al farmecelor, asa ca dupa o vreme incepe sa poarte numele tau. Intâi a devenit Zelda, prenume de vedeta autentica, fiind protagonista multor intâmplari si clovnerii de neuitat, o artista de apartament; se culca pe perna, aura neagra deasupra capului nostru, sa ne tina cald; sau sa ne asculte gândurile, fiindca un catel citeste in tine ca-ntr-o carte; te corecteaza acolo unde esti gresit, ca om. Apoi, prin diverse „tertipuri” seducatoare si nevinovate, a devenit, vreau sa spun, Zelda Genaru, adica o persoana derivata din corpul nostru, atestata cu acte in regula, dupa cum si scria pe medalionul atârnat la gât, lucrat in alama gravata si lustruita de mine; era acolo si numarul ei de telefon, adica al nostru; sper ca aceasta identitate s-o fi onorat. Simteam ca e mândra de noi prin tot ceea ce ne oferea: lumina din ochisorii ei, indefinibila, arzatoare, ar fi imblânzit orice salbaticiune. Limbajul nostru e bolnav de minciuni – o masca. Ochii Zeldei exprimau doar adevarul curat, neprefacut, franc, mai presus de cuvinte; si aici ii recunosc superioritatea. Privindu-ma, ma dezarma de orice ipocrizie; era deajuns o scurta strafulgerare a ochilor ei ca sa ma simt vinovat. V-am asteptat cam mult aseara, ne certa Zelda, imediat ce intram in casa. Data viitoare n-o sa se mai intâmple, ii promiteam, si ne tineam de cuvânt fiindca reprosurile ei erau drepte. Niciodata Zelda n-a gresit fata de noi; noi, cu siguranta, fata de ea; detinea judecata dreapta. Merita iubita, merita sa fie Ingera. O si numeam ingerimea noastra. Dumnezeu ne-a trimis-o ca pe un dar rar, sa ne umanizeze; sa ne redea blândetea si iubirea pierduta. Daca am mintit-o vreodata, ne cerem iertare, oamenii mai mint, câinii niciodata; noi n-am fost stapânii ei, cum sunt altii. Noi am fost parteneri de incredere, nici vorba de vreo subordonare, fiindca era tot o Genaru. Am trait in trei vreme de 12 ani, pentru ea 84, si am construit veselia casei impreuna, mereu impreuna, clipa de clipa incât ajunsesem sa ne intelegem prin semne. Ca sa ne bucuram de ea, se straduia sa ramâna tânara, sa-si joace rolul de copil inocent. Zelda, adu-ne papusa! Deschidea cu labuta usa dulapiorului, si ne-o aducea. Zelda, mergem la bunica, si ea se pregatea inaintea noastra latrând la usa, sa ne grabim. Când nu ne gaseam motanul Zoro, ascuns pe nu se stie unde, o rugam sa-l gaseasca pe sarlatan, si cât ai clipi ne chema: e aici, e aici, pezevenghiul! Eu eram tata, Cristina era mama; un cordon ombilical invizibil ne-a unit pe toti trei intr-o singura fiinta. Zelda, o strigam incetisor, si ea se trezea din cel mai profund somn, gata sa ne slujeasca; mergem era cuvântul magic care insemna libertatea, hârjoana, excursia la iarba verde si ei ii datoram multe din iesirile noastre la marginea orasului rau. Orice haina lasata pe vreun fotoliu ii devenea culcus, se cuibarea in mirosul nostru; acum sunt convins ca-si dorea sa locuiasca in noi, chiar in inima, adânc, inauntru, profund, sa devina noi trei pentru totdeauna. Cum s-a si intâmplat, de fapt.
In doisprezece ani, dupa plimbarea de dimineata si de seara, eu i-am spalat labutele de sapte mii de ori; am fost bucatarul ei devotat si meticulos, grijuliu sa nu-i lipseasca nimic. Ca sa-i rasplatim dureroasa asteptare si credinta in noi, Cristina i-a adus din Anglia, Spania si Italia hainutele cele mai scumpe facând din Zelda o cocheta la moda; toata mahalaua vorbea de ea, uite-o pe Zelda, uite-o pe Zelda cea frumoasa si increzuta, cu nasul umed pe sus, cu mersul trufas de calut negru ca pana corbului. Si ea trecea dând cu tifla admiratorilor, nu putini, fiindca se umanizase si ne prefera pe noi, sursa ei de iubire.
Dintre toate jucariile pe care le avea, cel mai mult si mai mult ne folosea pe noi, copilarindu-ne, ajutându-ne dupa puterile ei sa ramânem tineri, deschisi, glumeti. Zelda, treimea noastra, ca orice indragostit pasional se dovedi extrem de geloasa când ne aratam simpatia fata de alti catei, pentru ca voia sa ne respectam juramântul de credinta; ea ni-l confirma in fiecare zi. Daca am gresit, certati-ma, recunostea ea din priviri; isi pleca in pamânt capsorul inzulufat, ridica ochisorii spre noi a umilinta ghidusa: stia ca pedeapsa va fi nu dojana, ci un alint; rasfatata ne domina cu umezeala expresiva a ochilor ei vorbitori.
Dar timpul trecea.
Iar mami si tati si Zelda, si toate lucrurile din casa, cararile ei, câmpul si iarba si locurile prin care fuseseram mereu impreuna, marea si muntele si propozitia „mergem la bunica”, sau „vine Irina” imbatrâneau si nimeni nu voia sa recunoasca asta; fiindca noi tindem ca bucuriile sa nu aiba un sfârsit, iar timpul sa se opreasca in loc, eternizând clipa frumoasa. Imbatrânea lumea iar noi visam ca suntem in afara ei: un catel e un miracol lasat de Dumnezeu pe pamânt sa perfectioneze omul. Pentru noi, mami si tati si Zelda Genaru vremea curgea diferit de repede, altfel; calendarul ei se grabea desi parea mereu tânara, jucausa, integra sub blanita ei cârliontata de canishe fara vârsta; codita-i scurta, un pamatuf, ne semnala, pendulând repejor, bucuria ca-i suntem alaturi; ii era mila de noi sa nu ne lase singuri. Copil pe dinafara ne rasfata cu tumbe si gingasii, pe când pe dinauntru isi ascundea batrânetea: fiindca asa e viata.
Intr-o zi…
In plina sanatate, intr-o zi, intr-o clipa, isi schimba brusc comportamentul; din senin o lovi o sete insatiabila; urgent la doctor, ecografie, analize; face pipi din ora in ora; i-am pus pampersi, ca oricarui copil. Avea probleme renale; avea o ciroza galopanta; doua saptamâni a stat in perfuzii, aceleasi medicamente ca la oameni. Citeam in ochii ei tristetea ca e bolnava si ca nu ne mai poate bucura cum o facuse vreme de doispreze ani. Iertati-ma, va necajesc, ne sugera, retragându-se cu discretie sub masa, sub pat, sub fotolii. Avea o demnitate a suferintei neintâlnita la semenii nostri vanitosi; refuza mâncarea, nicio firmitura, doar putina apa bauta din mâna mea facuta caus; ii simteam limbuta fierbinte si roza mângâindu-mi palma…
Mormântelul ei e la bunica; ca sa zburde, i-am dat Zeldei toata memoria noastra; nu intâmplator am numit-o si Ingera, Ingerimea – asemenea acestora Zelda a ramas o prezenta indefinibila, o adiere de iubire sfâsietoare, o noblete si o bucurie ca ne-a dat Dumnezeu plânsul ca s-o putem pomeni. Ochii ei, ochii ei, ochii ei…
Ovidiu GENARU
E cel mai frumos articol pe care l-am citit in ultima vreme. Pacat ca multi nu inteleg.
Adevar .Atat de mult adevar in aceste randuri scrise cu sufletul .Stim cum este …. Am trait aceleasi sentimente de bucurie si tristete…Felicitari Domnule Genaru pentru cuvintele care au pus pe hartie ceea ce am simtit si noi .MULTUMIM!
Superb articol! Si ingerul nostru pe nume Boby ne-a parasit acum 14 zile dupa 13 ani si jumatate in care ne-a oferit multa dragoste si bucurii. Un cocker auriu ca o raza de soare, care a facut parte din familia noastra ca oricare alt membru, care n-a fost tratat niciodata ca un catel si care ne-a bucurat zilele atata timp si ne-a daruit toata dragostea lui. Acum se odihneste intr-o margine de padure, plina de iarba si flori cu multa liniste si cantec de pasarele, cat mai departe de orasul plin zgomote care i-a fos camin atata timp. A trebuit sa iau o decizie foarte grea si sa-i curm suferinta si cred ca ma voi simti mereu vinovata ca a trebuit sa iau eu acesta hotarare dar nu am mai putut indura sa vad cum sufera si nu se plange timp de cateva saptamani. Tratamentul a fost lung si dureros si a indurat cu curaj fara sa se plinga doar din cand in cand scotea niste sunete ca un greieras cand durerea depasea limitele. Toata lumea spune ca am facut ce trebuie dar in adancul meu ma voi simti mereu vinovata. Nu stiu cum vom trece peste asta, il cautam in fiecare zi cand facem cele mai simple gesturi. Durerea este prea mare pentru toti din casa ( nu numai pentru mine) si uneori ne simtim vinovati ca nu-l lasam sa se odihnesca in pace. Nu stiu daca pentru catei se spune ,, DUMNEZEU sa-l odihnesca in pace” dar noi asta am spus cand la-m redat pamantului. Va multumesc din suflet, pentru minunatul articol pe care l-ati scris domnule GENARU.
Draga Ovidiu si draga Cristina,
i-mi pare foarte rau ce sa intimplat cu Zelda! Mama a avut norocul sa o cunoasca pe Zelda inainte de a ne parasi si ea din viata(implinea 60 de ani pe 8 aprilie, odihneascase si ea in pace). Eu o cunosc pe Zelda numai putin timp din viata ei si pe o parte i-mi pare foarte rau ca nu au fost mai multe clipe.
Dar departarea care este intre noi toti nu ne da posibilitatea sa ne vedem asa des! Acest lucru este foarte pacat ca timpul trece si viata noastra continue si nu stim niciodata cind se va sfirsi! Nu stiu daca este corect dar eu va condolez
inca o data si sper sa ne vedem in curind!
Nepotul Dieter….
Superb articol! Nu credeam ca mai exista si alti oameni care sa simta ce am simtit noi.
Pe 30.10.08, ne-a parasit dupa 14 ani si 2 luni, o dulceata de catelusa.
Am facut tot ce s-a putut pentru a nu o pierde dar…a avut o tumoare care i-a adus sfarsitul. Acum doarme , acolo in gradina la tara. Am fost atat de indurerati si nu mai voiam sa vedem nici un catel, nici unul nu era ca ea, nimeni nu o putea inlocui…
Dar pe 03.03. 09, s-a intamplat sa intalnim o pretioasa mica, un ghemotoc de 5 saptamani, care ne-a fermecat ! Si cu lacrimi in ochi am adoptat-o , e a noastra, o iubim si ne iubeste.
Dar n-o vom uita niciodata pe scumpa Lessie !
o cunosteam pe Zelda de 3 ani si parca de fiecare data era alta….de fiecare data ma privea cu alti ochi…era un caine adorabil…fiecare clipa petrecuta alturi de ea te facea sa te simti alt om alta fiinta ..sa uiti de relele din jur sa uiti de tot si sa pretuiesti clipa…dimineata cand ma duceam la pregatirea ea era cea care ma intampina…ce care imi spunea Buna dimineata!.. din priviri ea era cea care ma facea sa rad cea care o facea pe doamna Cristina sa rada…ea e cea care facea lumea sa se invarta in jurul ei…iubirea pe care doamna si domnul Genaru au purtat-o si o vor purta in continuare pentru Zelda se vedea in fiecare gest,cuvant,mimica ce ii erau adresate micutului lor copilas…ASA II PLACEA DOAMNEI CRISTINA SA O ALINTE COPILASUL MEU SAU INGERAS…NU O VOM UITA NICIODATA PE ZELDA !