Victima si calaul

Am din ce in ce mai pregnanta impresie ca alcatuim o societate compromisa din fasa. Intâlnesc, aproape peste tot, o forma de primejdioasa lehamite ce tradeaza, in fapt, lipsa de solutii generalizata. Am sentimentul ca lipsa de solutii nu e decât o lipsa a intrebarilor pe marginea problemelor ce pretind gasirea unor solutii, o paguboasa absenta a vocatiei de a aprofunda, mai in amanunt, subiectele la ordinea zilei. Debusolarea e verticala. Ea incepe si se termina cu precaritatea fatisa a actualului Executiv: el e spectaculos in forma si neted in continut. Fiecare component al cabinetului Boc intuieste provizoratul mandatului administrativ pus la dispozitie, il presimte asa cum unii presimt cutremurele sau accidentele. Hiba de adâncime o constituie insa termenul limitat de garantie politica pe care-l are actualul Guvern. Mariajul PSD – PDL a fost o forma de casatorie de convenienta, menita a transa un blocaj politic grevat de indecizie. Ca orice mariaj de compromis, el
supravietuieste periculos: deasupra capului sau se balanseaza, amenintator, ghilotina divortului. Pretextele ar fi suficiente si, de la un punct incolo, destul de lesne de identificat. Ultimul presedinte comunist al tarii, Traian Basescu, ramâne, totusi, primul teleascultator al tarii. Pasul gresit intreprins cu prilejul declansarii aventurii Becali, afacerile familiei prezidentiale – unele de o obscenitate a dimenisiunilor iesita din comun, dau masura unei minti – cea a presedintelui – care nu si-a putut depasi, in cinci ani de mandat, prejudecatile si limitele congenitale. Nu poti trata natia ca pe propriul vapor, chiar daca natia ar putea consimti, la o adica, sa fie tratata in acest fel. Natia plânge, in schimb, pe umarul oierului ei de serviciu, epuizata de griji si inglodata intr-o criza tot mai apasatoare. Efectul este unul de recul pentru capitalul de simpatie basesciana. Daca Becali mai sta mult la gherla, am credinta ca poporul il va sanctifica, iar la instigarea televiziunilor mogulice, calaul cotrocenist va fi hingherit pâna la sfântu’ asteapta, adica pâna in preajma prezidentialelor. Metaforele isi au un loc bine precizat in politica. Ultima pe care am cutezat s-o inchipui, la sugestia unui apropiat, e aceea a presedintelui pedalând puternic la o bicicleta careia i-a sarit lantul de o buna bucata de timp. Bicicleta e incalecata vârtos, fara indoiala. Totusi, ea nu merge defel inainte, ci mai curând se complace in a sta pe loc. In a stagna.
Lucian BOGDANEL