Ma aflam in casa mea din subteran, inconjurat de stalactite si stalagmite, plictisit, in cautarea unei aventuri care sa ma scoata din amorteala. Peretii luciosi ai pesterii si sculpturile lucrate de mine ma oboseau. In singuratatea deplina a muntelui, am inceput sa visez la libertate, la intinderea nesfârsita a marii, despre care vântul, bunul meu prieten, mi-a povestit de atâtea ori. Ah, ce norocos e, atât de liber si de nepasator… ! El poate vedea totul, fara sa fie prins, ca mine, intr-o pestera pustie si rece … Deodata, un gând cutezator m-a fulgerat ! Oare, daca as sapa in peretii stâncii, unde as ajunge? Cu siguranta, ar fi o aventura perfecta pentru spiritul meu plictisit! Visul meu cel mai de pret era sa ajung in mare. Asa ca, a doua zi, m-am apucat de munca, emotionat dar in acelasi timp hotarât sa reusesc. In fiecare zi avansam putin câte putin, pâna ce, intr-un sfârsit, o lumina orbitoare m-a lovit: era soarele! Si ce frumos era totul: cerul, de un albastru infinit, era pudrat cu albul norilor, verdele intens si ciripitul vesel al pasarelelor imi umpleau sufletul golit de pustietatea pesterii. Pesemne era primavara! Am inceput sa salt voios peste pietricele, iar stropi de apa tâsneau ca niste perle in urma mea. Mi-am croit drum prin padure, innebunit de frumusetea ei nespusa si de susurul pe care eu insumi il ingânam. Vântul m-a insotit in drumul meu spre mare si tot timpul am vorbit, am râs si ne-am jucat, insa, dorinta de a vedea cât mai multe in calea mea a devenit din ce in ce mai puternica. Padurea isi apleca crengile in urma mea, soptindu-mi doine incarcate de dor si jale. M-a cuprins o toropeala din care vântul m-a trezit la timp, deoarece se lasase noaptea si o ceata misterioasa acoperise padurea. Ingrijorat, mi-am intrebat tovarasul de calatorie daca nu ar trebui sa ne grabim, dar nu i-am asteptat raspunsul si am luat-o la goana. Saream peste pietre, cu emotie crescânda, deoarece vântul imi soptea ca suntem aproape! Noaptea a trecut repede, iar dimineata, razele jucause ale soarelui dansau pe unda-mi cristalina, incalzindu-ma cu voiosia lor. In graba mea, nici nu am bagat de seama scurgerea timpului, iar pe când soarele isi trimitea ultimele raze rosietice pe cerul albastru, pictându-l in o mie de culori, marea azurie si calma ma astepta cu bratele deschise. Fericit, am tâsnit dintr-o data in nesfârsita intindere a apei, contopindu-ma cu aceasta. Aventura mea luase sfârsit!
Adelina SABAU, clasa a VI-a A – muzica
Liceul de Arta „George Apostu” Bacau
Laureata a Concursului National de Literatura
„Mihai Eminescu”
Am o talentata de nepotica!!!