Eminescu in viziune cristologica (II)

In chip fericit, viata lui Eminescu ne-a fost relatata in amanunt atât de catre contemporani (Ioan Slavici, G. Panu, Iacob Negruzzi, I. L. Caragiale) cât si de alti biografi de exceptie (G. Calinescu, Cezar Petrescu, Augustin Z. N. Pop ş. a.). Exista anumite evenimente din existenta sa, aparent insignifiante, care detin latente irizari cristice. Discutia dintre Maiorescu si Iacob Negruzzi, in momentul in care cei doi primesc poeziile atât de cunoscute de la Viena, drumul grabit al lui Negruzzi in capitala Imperiului, la insistentele mentorului Junimii repeta, sacral si mitic, ca intr-un scenariu a priori scris, drumul Crailor spre Bethleem. Inconstientul lor, incarcat de speranta, poeziile acestea cu rol de stea calauzitoare, le intaresc convingerea ca acolo, la Viena, se va naste un spirit exponential al ethosului românesc. Afirmatia nu este valabila doar pentru români. Universal, se recunoaste ca exista in aceasta Viena, fara indoiala, „datornica multor prejudecati si sovaieli, un curaj de a fi personal, urmând totusi moda.” Totodata, este locul in care intelectualii români puteau avea contact cu o literatura deschisa spre lume, cu o arta plastica si arhitectura de forta si de substanta, perfect armonizate cu traditia si bunul-gust, in sfârsit, cu muzica si dansul ce, probabil, au mai mult aport la imaginea vienezilor, care si atunci când pasesc pe strada transmit bucuria de viata ca pe un dar cu totul personal. Idealismul rafinat, avangardismul, nonconformismul, gratie caruia Austria a recuperat in special pe scriitorii decadenti, limba rafinata rostita cântat si impodobita cu variate latinisme, italienisme, frantuzisme, innoite neintrerupt, incât au vestit demult Europa unita, se intâlnesc, preferential in celebra cafenea vieneza. Negruzzi nu il cunostea pe Eminescu, insa, acolo, unde se intâlneau, de altfel, studentii români si unde se discuta serios, armonizat cu un caleidoscopic si atât de rar farmec politicos, Negruzzi il va individualiza usor – il „Recunoaste” fara a-l cunoaste, asa cum s-a intâmplat la prima intâlnire dintre Ioan Botezatorul si „noul Mesia”. Sunt fapte obişnuite, „felii de viata”, pentru o lume profana, care obnubileaza, premeditat, manifestarea sacrului. Ramâne de relevat si de acceptat hierofania, simbolul drumului catre o speranta in conformitate cu asteptarile, facând saă rodeasca dorul lor pentru poezia inalta.
Mai incarcata biblic este intâlnirea dintre Creanga si Eminescu la Scoala din Pacurari. Toti biografii „genialului humulestean” si, mai cu seama, Calinescu sunt de acord ca, daca nu l-ar fi cunoscut pe instructorul scolar, anonimul invatator ar fi rămas in constiinta noastra ca un simplu autor de manuale scolare. Imperativul categoric al lui Eminescu („Tu trebuie sa scrii, Creanga, pentru ca pe tine nu are nimeni a te indrepta!”) este o reconvertire a rostirii tainice prin care Sfântul Lazar va fi readus la viata („Lazare, ridica-te si umbla!”). Din acea clipa, dascalul se va metamorfoza in marele povestitor, obscuritatea va deveni lumina, necunoscutul va fi inlocuit de cunoscutul si apreciatul Ion Creanga, primit ara rezerve in anturajul junimistilor. Relatia mai mult decât prieteneasca dintre ei ar trebui comparata cu aceea dintre poet si Titu Maiorescu. Este, in fapt, o legatura de tipul magistru – discipol. „Instructia, vorbita si jucata, prin cuvânt sau demonstratie exemplara”” constituie elemente perene. „Nu exista familie sau sistem social, oricât de izolate si rudimentare, care sa nu aiba predare si invatare, Maestri si ucenici.” Daca G. Steiner are in vedere doar traditia si mostenirea occidentala, glosarea, pe marginea realitatii istorice românesti, impune un unghi putin diferit. Bineinteles ca relatia Maestru – Discipol nu se limiteaza nicidecum la domeniul religios, filosofic sau literar. Aceasta nu este circumscrisa de limba sau de text. Ea tine de convietuirea generatiilor. Pornirile de fidelitate afectuoasa, de incredere, seductie si tradare fac parte integranta din procesul de predare si ucenicie. „Paradigma tripartita – distrugerea discipolului de catre Maestru, tradarea sau uzurparea Maestrului de catre discipol, arcul electric al credintei impartasite si al paternitatii – este ubicua.” In cazul Maiorescu – Eminescu, afirmatia se confirma deopotriva.
Zabovim, poate, speculativ, asupra cifrei sacre 33. Coincidenta a mai fost, de altfel, sesizata. Eminescu se stinge spiritual la vârsta mortii si reinvierii. Tot ceea ce creeaza, dupa 1883, este constituit doar din rescrieri din memorie ale unor poezii deja finisate, chiar publicate. Perioada celor sase ani de cumplita suferinta fizica si psihica (1883 – 1889) reprezinta, pentru el, un adevarat drum al Golgotei. Este ajutat si sustinut financiar de prieteni, privit cu o condescendenta crestineasca de omul simplu de pe strada, dar si umilit de o multime de farisei, intre care Macedonski se detaseaza cu nedemna notorietate. Boala isi are momentele sale de remisiune, Eminescu da semne de luciditate si, tocmai atunci, suferinta psihica devine mai greu de indurat. Ce poate fi mai chinuitor pentru o minte geniala decât sa constate ca a cazut in cea mai josnica ipostaza a mizeriei intelectuale, morale si fizice? „Ecce homo!”, regele poeziei devine ins patibular.

– Prof. Dr. Cristian Arhip – Univ. „Petre Andrei” Iasi