Nu exista niciun fost suporteri a marii echipe de handbal a Stiintei Bacau care sa nu stie cine a fost Laura Lunca. Capitan de echipa timp de opt ani, din cei 12 in care a cunoscut gloria in orasul nostru, Laura Lunca a contribuit direct la cucerirea a opt din cele noua titluri de campioana ale Stiintei, la cucerirea de cinci ori a Cupei României si a succesului final din Cupa Cupelor, in 1989. Imediat dupa Revolutie, a fost transferata in Spania, la Valencia, echipa vice-campioana a Europei in doua rânduri. De atunci, destinul sau a fost legat de Spania, tara unde a jucat, a antrenat si unde traieste. Dar, anual, Laura Lunca si sotul sau Florin, binecunoscut iubitorilor de fotbal, vin in Bacau pentru a se reintâlni cu prietenii si familia. Acum, ca Stiinta a revenit dupa noua ani in Liga Nationala, dupa o perioada neagra, o aducere aminte a vremurilor de glorie ale Stiintei nu poate fi decât benefica.
Senioara de la 15 ani
– Cum v-ati apropiat de handbal?
– Sora mea juca la echipa din orasul Victoria, eu fiind de acolo. Initial ma indreptasem spre atletism, dar mi-a placut handbalul si ma duceam la antrenamente in ciuda opozitiei parintilor. Pâna la urma, mama si tata s-au saturat sa ma pedepseasca si am ramas in handbal. La 15 ani am jucat la Sibiu, in Divizia B. Peste inca trei ani am fost remarcata intr-o tabara de antrenorul Eugen Bartha – Dumnezeu sa-l ierte -, iar el m-a adus la Stiinta, formatie care tocmai promovase in Divizia A.
– Va asteptati ca imediat dupa promovare sa luati titlul?
– Cu siguranta ca nu. De fapt, ma intreb si-acum de este realitate sau nu. Eram niste copile, iar echipele pe care le infruntam erau foarte bune. Dupa ultimul meci, cel din deplasare cu Confectia Bucuresti, am plecat la Sf. Gheorghe, la parintii Mariei Torok, iar in gara am imbracat tricourile de campioane si ne-am pus medaliile de aur la gât. Sunt amintiri pe care nu le-au trait multi.
– Era handbalul o joaca pentru voi?
– Este si acum tot o joaca. Doar este un joc, nu? Il traiam cu o placere si o pasiune imensa. In plus, câstigam bani destul de frumosi din asta. Noi traiam bine intr-o perioada când românul simplu nu gasea de niciunele sa cumpere.
Titograd – apogeul frumusetii
– Care meci credeti ca a fost cel mai frumos?
– Cu siguranta cel din deplasare cu Buducnost Titograd. Aici câstigasem la 7 goluri diferenta. Acolo iugoslavele ajunsesera la 6 goluri, iar sala a luat foc. Trebuie insa spus ce insemna sala de la Titograd. Nu existau forte de ordine, se fuma la liber, suporterii veneau pâna la mantinela sa incerce sa te loveasca. Ioana Vasilca, portarul nostru, a fost bombardata cu monede. Una dintre adversare facuse judo si a dat de pamânt cu Mariana Târca, i-a dat un brânci puternic din spate si a lasat-o lata. Am fost inspaimântate si inraite in acelasi timp de aceste agresiuni. La final am invins cu un gol diferenta. A fost prima infrângere pe teren propriu a unei echipe iugoslave la acest nivel de performanta.
– Dupa aceea?
– Ehei, a fost frumos si pentru ce a fost dupa aceea. Acasa am fost primite triumfal. Un autocamion cu suporteri ne-a intâmpinat la intrarea in judet, impreuna cu masini ale politiei. Am facut turul orasului, iar la sediul clubului se adunase o mare de oameni. Ajunsesem in finala Cupei Campionilor Europeni.
– Si ce-a fost in finala?
– Mari sperante. Am terminat la egalitate cu Sparta Kiev, echipa care domina handbalul mondial la acea ora. Acasa am pierdut insa la cinci goluri diferenta.
– Cum a fost posibil acest paradox?
– Sunt multe. Valoarea adversarelor era foarte mare, intre ele stralucind Zenaida Turcina. A fost tracul nostru, a mai fost si cantonamentul de dinainte de meci, in care am abuzat de mâncare. La penuria de alimente din perioada aia, noi aveam de toate. Mâncam smântâna cu polonicul. Era aprilie, iar noi ne indopam cu rosii.
„Ni se punea un nod in gât”
– De la Bacau ce meci va amintiti cel mai bine?
– E foarte greu de spus. Imi amintesc insa foarte bine cum era inainte de fiecare meci. Veneam de la club pe jos si din departare auzeam vacarmul din sala. Galeria deja facea atmosfera. Noi jucam la 10 sau la 11, iar locurile incepeau sa se ocupe de la ora 7. Ni se punea un nod in gât de emotie. Dupa ce ne echipam la vestiare, la intrarea in sala, parca erupea un vulcan. Nu stiu câti sportivi din lume traiau astfel de clipe, care pentru noi erau in fiecare saptamâna. Iar meciul devenea o nebunie. Am avut partide când aproape ca nu aveam de unde sa batem out de la margine. Publicul umplea sala si statea inclusiv pe marginea terenului. Sotul meu nu a putut intra in sala la un meci, pentru ca daca i-ar fi dat drumul, mii de oameni s-ar fi revarsat in sala deja plina. Dl. Rolly Stratulat a fost nevoit sa ma refuze. Aceste momente ne-au unit, de aceea suntem prietene si ne cautam dupa atâtia ani.
– Care au fost cele mai dificile adversare din România?
– Tot timpul a fost o echipa care ne-a talonat. La inceput, Rulmentul Brasov, dar si Hidrotehnica Constanta juca bine; apoi s-a ridicat Chimistul Rm. Vâlcea, iar pentru o perioada Muresul Tg. Mures, atunci când antrenorul nostru, Eugen Bartha, s-a dus acolo. Meciuri foarte speciale au fost mereu contra lui Terom Iasi, mai ales la Iasi. Nu puteai sti niciodata ce va fi.
– La Valencia cum ati ajuns?
– Datorita lui Vasile Stânga si a lui Maricel Voinea. Ei jucau la o echipa din apropiere de Valencia, iar spaniolii i-au rugat sa le aduca niste jucatoare. Cei doi erau in generatie cu noi si ne-au recomandat, pe mine si pe Ioana Vasilca. Noi am adus pe altele, asa cam am facut o adevarata colonie româneasca in zona.
„Stiinta e ca o floare…”
– Ce ati facut si ce faceti in Valencia?
– Pai, am jucat, am fost antrenoare la toate nivelurile de vârsta si am facut absolut de toate in club. Dar acum sunt somera. Echipa a dat faliment, o data cu criza financiara. Someria este acum meseria de baza a spaniolilor. Sigur, ma descurc, pentru ca mai ofer servicii de nutritionist, sunt instructor de gimnastica de intretinere… ma descurc.
– Care sunt amintirile frumoase din Spania?
– Greu de spus, pentru ca traiesc de mult timp acolo. Dar sa va spun ce mi s-a intâmplat odata. Eram la antrenament si am fost strigata de undeva de sus, din tribuna: „Dna. Lunca? Da, raspund. Un tânar mi-a facut cu mâna si i-am raspuns la fel. Vreti sa veniti un pic? M-am dus si a inceput sa-mi fredoneze: «Stiinta e ca o floare / Se naste dar nu moare…»”. Mi s-a facut pielea de gaina. Am ramas prieteni de familie cu el si familia lui. Il cheama Dan Cazacu.
– Ce urati actualei echipe?
– Sa treaca cu bine de primul an. Le urez fetelor multa bafta. Ii va fi foarte greu Gabrielei Antoneanu, dar trebuie sa stie ca noi, prietenele ei, suntem cu sufletul alaturi. Atâta putem, deocamdata. Sprijinul cel mai consistent ar trebui sa vina din partea autoritatilor locale si suporterilor. Este vorba despre un simbol al lor, despre istoria lor.
