DACĂ N-AR FI LUMEA REA……

Persoana cu cerinţe speciale trebuie privită ca entitate unică, irepetibilă, trebuie abordată în mod individual. Potrivit studiilor, toţi avem privilegiul de a fi „unici” în ceea ce priveşte personalitatea, căci, spune Gordon Allport, „individualitatea este indiciul suprem al naturii umane”.
Ca să poată fi integrată social şi profesional, are nevoie de concursul şi atenţia celor din jur care compun societatea. Fără aportul lor, procesul nu este complet. Dar cum s-ar putea face o campanie generalizată, în toate structurile şi cine stă să mediteze la cel care din nenoroc nu este la fel de vertical ca şi ceilalţi? Dacă am căuta răspunsul, ar trebui să o facem profund şi să ne întoarcem în timp, la perioada de tristă amintire, când pacientul cu dizabilitate era denumit „handicapat” sau „inapt”. Educaţia civică intervenită pe parcurs a mai şters din acest stigmat. Dar, ce au omis cei în drept să facă, este legiferarea, iar dacă există, ea e ambiguă.
Pe lângă empatia de care trebuie să dea dovadă cei care lucrează în sistem, mai este nevoie şi de iniţiativa personală. De ce este utopie să obţină aceşti oameni locuri de muncă, fie şi cu program redus, măcar pentru unii care cu succes şi-ar îndeplini misiunea? Privind partea psihologică în ansamblu, întrevăd o muncă asiduă din partea unora, care este călcată grav în picioare în câteva clipe de către alţii, fără să realizeze vreodată cât impact negativ aduc, doar prin simple cuvinte aruncate la întâmplare, unor persoane care au ca şi caracteristică de bază sensibilitate excesivă. Sunt persoane perfect recuperabile, integrabile, cu înaltă ţinută morală, care merită şi trebuie reintegrate, dar asta se face cu ajutorul nostru, al tuturor. Puţini realizează disperarea părinţilor, a aparţinătorilor când nu întrevăd nici o mână de ajutor dată de societate. Căci o pensie de handicap, nişte alimente acordate periodic şi un abonament RATB, nu sunt de ajuns. Ele rezolvă doar o mică parte din problema financiară a fiecăruia.
Un proverb chinezesc, de care consider că se leagă toată teoria asistenţei sociale, spune:”Dacă dai unui om un peşte, îi asiguri o masă. Dacă îl înveţi să pescuiască, îşi va putea procura hrană toată viaţa.”
După ce aparţinătorii nu vor mai fi (după voia Tatălui Ceresc), cum vor putea supraveţui aceşti oameni dacă nu sunt ajutaţi şi integraţi evolutiv în societate? Şi ce înseamnă integrare fără un loc de muncă sau fără bani proprii? Şi cât de nedreaptă este o societate care nu-şi acceptă bolnavii?
Îmi vine în minte exemplul celebrului John Nash care a evoluat economia mondială, şi care era diagnosticat cu schizofrenie paranoidă, cu stări delirante şi halucinatorii prezente. Societatea americană nu l-a respins şi nici familia. A fost susţinut şi i s-a acordat încrederea, ca mai apoi, John Nash să fie laureat al premiului Nobel în 1994, pentru studiul şi formula de bază a economiei. A studiat şi concluzionat ecuaţia diferenţială, care părea o problemă nerezolvată. Mă gândesc cât ar fi pierdut omenirea dacă John Nash ar fi fost marginalizat sau catalogat eronat.
Etic vorbind, suntem răspunzători, noi, care suntem parte integrantă a vieţii persoanelor defavorizate din pricina unui handicap psihic sau somatic. Avem datoria creştină să întindem o mână, dat fiind faptul că
prin măreţie cerească respirăm acelaşi aer, ne încălzeşte acelaşi soare, privim acelaşi cer. (Amalia Andone)