23 August sau 1 septembrie 1944 ?

Întrebarea pe care ne-o punem adesea cu privire la bătăliile finale ale celui de-al Doilea Război Mondial ar putea suna cam aşa: care este reperul fundamental în istorai postbelică românească? 23 August 1944 sau 1 septembrie 1944 ? Analizăm atent aceste date pentru că una din ele sau amândouă au schimbat hotărâtor situaţia politico-militară din BALCANI SAU POATE SOARTA ÎNTREGULUI RĂZBOI. Revoluţia antifascistă a alăturat ţara la coaliţia antihitleristă aducând o contribuţie de seamă la prăbuşIrea poziţiilor germane din Balcani. Lupte grele s-au desfăşurat în Bucureşti şi la nord de capitală, în zona petroliferă din Valea Prahovei, în Dobrogea şi în porturile dunărene, în zonele Braşov şi Arad. Până la 31 August 1944, forţele insurecţionale au nimicit sau capturat trupele hitleriste din partea centrală, din sud-estul şi sud-vestul ţării provocând duşmanului pierderi care s-au ridicat la 61.000 de oameni, dintre care peste 5000 de morţi. S-au capturat, de asemenea, mari cantităţi de tehnică de luptă şi au fost provocate mari daune materiale. Prin Victoria insurecţiei au fost spulberate speranţele comandamentului hitlerist de aşi reface apărarea zdrobită în operaţiunea Iaşi- Chişinău. Astfel armatele coaliţiei au putut să străbată un spaţiu curăţat de inamic şi să ajungă fără dificultate până la începutul lunii septembrie 1944 la fron-tiera româno-bulgară, iar la mijlocul aceleiaşi luni, la frontiera româno-iugoslavă şi româno- ungară. La adăpostul frontului constituit în Transilvania şi Banat, trupele A.1-a române ţineau rezistenţă cu hotărâre presiunii forţelor germano-ungare. Forţele coaliţiie şi cele române s-au concentrat la nord de Carpaţii Meridionali şi la vest de Carpaţii Apuseni în vederea unor operaţiuni comune spre Câmpia Tisei.
După victoria Insurecţiei, ţara noastră s-a angajat cu toate forţele şi mijloacele, în războiul antihitlerist, armata română ducând lupte grele, cot la cot cu armatele coaliţiei, pe teritoriul de nord al Transilvaniei, pe pământul Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, până la înfrângerea completă a agresorului. La 25 Octombrie 1944, prin izgonirea cotropitorilor din oraşele Carei şi Satu Mare, a fost desăvârşită eliberarea întregului teritoriu al României. Pentru a fi mai convingători în privinţa importanţei zilei de 23 August, comparativ cu 1 septembrie 1944, vom relata câteva ecouri ale vremii consemnate de media timpului:
„În istorie, România va avea onoarea de a fi prima în Balcani care a dat semnalul pentru a grăbi prăbuşirea germană şi a ridicat stindardul eleberării în această parte a Europei”.
„Gestul României va avea efecte profunde asupra Bulgariei, Ungariei şi Finlandei şi prin actul său soarta tuturor ţărilor balcanice a fost pecetluită”.
„Efectul acţiunii României asupra forţelor militare germane, a provocat prăbuşirea întregului dispozitiv de apărare german. Forţele duşmane complet izolate, se găsesc într-o situaţie, cu atât mai critică, şi datorită faptului că trupele române au intrat în acţiune pentru a sprijini manevra rusă”.
„Cele două armate germane care numărau 20 de divizii de infanterie şi două divizii de blindate trebuiesc considerate pierdute iar Germania a primit în această situaţie o lovitură de moarte”.
Cât priveşte situaţia critică în care se aflau trupele germane,în urma insurecţiei din România, înşişi generalii KEITEL şi GUDERIAN, subliniau: „Pe lângă consecinţele imediate de ordin militar, acţiunea României a produs în acelaşi timp şi o răsturnare de fronturi extrem de periculoasă ce va duce nu numai la pierderea teritoriului României ci şi a Bulgariei, Iugoslaviei şi Greciei, punând în pericol toată armata germană din Balcani. De asemenea, pierderea poziţiilor din Carpaţi, pierderea grâului şi petrolului românesc, constituie o altă mare lovitură, în urma căreia armatele ruse vor ajunge în câteva săptămâni în faţa Budapestei. De remarcat şi recunoscut de istorie este faptul că insurecţia armată de la 23 August 1944 şi întoarcerea armelor de către armata română împotriva armatei germane, a favorizat scurtarea celui de-al Doilea Război Mondial în Europa cu aproximativ 6 luni şi salvarea a mii de vieţi omeneşti şi pagube materiale. În privinţa momentului ales de România pentru ruperea relaţiilor cu Germania şi trecerea de partea Naţiunilor Unite, există aprecieri deosebit de convingătoare. La 23 August 1944când nu erau evidente perspectivele desfăşurării viitoare a evenimentelor militare şi când soarta Germaniei era departe de a fi calră, politica externă românească a luat o întorsătură hotărâtoare. România a făcut aşadar un pas hotărâtor într-un moment crucial, cu preţul unor mari eforturi economice şi militare şi cu preţul unor jertfe umane deosebite. Istoria i-a hărăzit însă o soartă necuvenită. Ţara care s-a situat pe locul 4 în lume prin contribuţia la înfrângerea hitlerismului, a primit statutul de ţară învinsă, împovărată de datorii de război în loc de statut normal de cobeligerant. S-a confirmat încă odată sentinţa din fabula lui LA FONTAINE şi anume că „Dreptatea celor puternici este întotdeauna cea mai bună”dar , noi românii cum suntem optimişti şi am trăit întotdeauna cu speranţe, sperăm şi de această dată că va veni o vreme cănd va fi adevărat ceea ce ne avertiza în perioada interbelică Nicolae Iorga care spunea: „Istoria aceasta este totuşi un mare tribunal în care se judecă popoarele şi naţiunile”.
COLONEL (r) Mihai PURCARU, COMANDOR (r) dr. Vasile FLOREA