Cutremurator
Amintiri de dupa gratiile Auschwitz

Auschwitz – 1944
Nume si prenume: Gluck Cecilia
Tata: Friedman Leopold
Mama: Friedman Serena
Nascuta – 1 decembrie 1914 – Satu Mare
Detinut: – incarcerat munca silnica 16 luni – Bloc C3
Numar de detentie– A – 88.96
Etnie: – Evreu

Nu poate sa uite. Din momentul eliberarii din lagarul de munca silnica de la Auschwitz nu a trecut nicio zi fara sa-si aminteasca de gratiile inchisorii, de cariera de piatra in care a lucrat, de paznicii cu zvastica care le ziceau mereu “mai repede, mai repede”, de câinii de paza care latrau permanent. Si-a pierdut aproape toata familia, de la parinti si pâna la nepoteii de câtiva ani. A invatat din nou sa manânce si sa bea apa. Uitase. A crezut ca trecerea timpului o va ajuta sa uite de umezeala zidurilor, de praful din cariera de piatra, de munca istovitoare, foamea si setea indurata. N-a fost asa. A crezut ca nasterea unui copil ii va va sterge cosmarul din minte. Nici gând. Si-a schimbat domiciliul si din Satu Mare a venit cu toata familia la Bacau. Nici aici amintirile nu i-au dat pace. Crede ca asa i-a fost dat – sa duca cu sine neputinta de a uita. “Si in dimineata in care am devenit mama mi-am amintit de Auschwitz. Dupa eliberare, nu a existat nicio zi din viata mea in care sa nu imi amintesc”, povesteste bacauanca Cecilia Gluck, de 95 de ani, femeia care a facut 16 luni de inchisoare in lagarul de la Auschwitz.

Oameni fara indentitate

Nicio secunda nu i-a trecut prin minte sa-si stearga numarul tatuat pe brat. Afirma cu tarie ca face parte din trecutul ei, de care nu ii este rusine. “Acolo nu am avut nume. Doar un numar. Din clipa in care am fost tatuata, a disparut numele. A – 88.96. Atât. Asa am fost strigata”, a explicat ea. Tine minte perfect cum, cu o luna inainte de a fi arestata, ea, impreuna cu toate rudele, au fost obligate sa poarte steaua galbena, ca un semn distinctiv pentru evrei. “Asa eram obligati sa iesim din casa. Trebuia sa ne afisam steaua aceea galbena. Facea parte din legile de persecutie. Apoi au venit acasa la noi niste oameni imbracati frumos, oficialitati ceva, ne-au luat cu masinile si ne-au dus in niste ghetouri in Satu Mare. Nu ne-au lasat sa ne luam nimic cu noi. Doar atât ne-au dat voie – sa ne incuiem usile. Peste câteva zile, am fost urcati cu totii in vagoane plombate. Si dusi in Polonia, la Auschwitz ”, a explicat Cecilia Gluck.

Viitor decis intr-o fractiune de secunda

Niciodata nu a inteles felul cum, intr-o fractiune de secunda, dintr-o privire si printr-un gest al mâinii, spre stânga sau dreapta, un ofiter fascist a reusit sa decida daca oamenii trebuie sa se alature grupului care vor merge la munca silnica, sau la crematoriu. “Am coborât din vagon cu totii si pe peron era un ofiter neamt. O fractiune de secunda se uita la fiecare dintre noi si, printr-un gest al mâinii, ne indica daca sa o luam in stânga sau in dreapta. Intr-o parte erau cei care aveau sa urmeze drumul lagarului, iar in partea cealalta, cei care mergeau la crematoriu”, a rememorat bacauanca. “Intregii mele familii i s-a indicat aceeasi directie. Numai mie, alta. O fractiune de secunda am vrut sa merg alaturi de ai mei. Dar mama m-a impins in grupul celalalt, asa cum aratase neamtul. Aceea a fost secunda in care s-a decis soarta mea”, mai povesteste Cecilia Gluck. Dupa câteva zile, l-a intrebat pe unul dintre ofiteri unde ii este familia, pe care nu o mai vazuse din momentul coborârii din tren. “Mi-a aratat cu mâna cosul unui crematoriu. Iesea fum”, a mai rememorat ea tulburata.
A fost dusa il lagar când avea 30 de ani. Era casatorita de trei ani, dar sotul sau fusese dus inaintea ei intr-un alt lagar de munca silnica. “Când am intrat pe poarta lagarului, nu aveam voie sa avem nimic la noi. Nici bani, nici macar vreun obiect de acasa. Eu am luat totusi cu mine poza sotului meu si o tineam strâns in mâna. Un paznic mi-a zis sa desfac pumnul, dar eu nu am vrut. Mi-a tras o palma, de mi-a zburat fotografia din mâna”, povesteste femeia despre prima sa zi din lagar.

“Mâncam frunze si legume uscate”

Isi aminteste ca dormeau in camere alaturi de alte sute de femei pe niste rafturi supraetajate, fara perna, fara asternut. Direct pe scânduri. “Ne-au tuns si ne-au dat haine vargate, iar picioare, niste papuci din lemn. Cel mai mult am suferit de sete. Nu primem deloc apa, ci doar câte o cana de ceai neindulcit pe zi. Era crunt”, isi aminteste femeia. “De mâncare gatita nici nu putea fi vorba. Ni se dadeau doar frunze si legume uscate. Nici macar nu era o ora când se servea masa. Putea fi oricând. Chiar si la miezul noptii. Asteptam toata ziua flamânzi, intorsi de la munca. In câteva luni, ajunsesem la jumatate din greutatea cu care intrasem in lagar”, a mai povestit Cecilia Gluck. Ea isi mai aminteste cum s-a imprietenit in lagar cu o evreica cu zece ani mai tânara decât ea. “Era singura care nu plângea, nu facea isterii. Nici macar la tuns, sau când era pusa la cele mai istovitoare munci in cariera de piatra. M-a impresionat mult demnitatea ei. Avea un orgoliu extraordinar. Strângea din dinti, dar nimic nu zicea. Am fost impreuna toata aceasta perioada de lagar. Am fost eliberate amândoua o data. Intr-un final, am si cununat-o. Acum e plecata in Israel”, a mai povestit batrâna.

“Am visat ca voi fi eliberta intr-o luna care incepe cu litera «m»”

La Auschwitz, Cecilia Gluck visa mereu ca va fi eliberata. Dormea si in somn i se arata ziua când va ajunge din nou acasa. “Mereu o visam pe mama, ca vine si imi aduce de mâncare. Intr-o noapte, am visat-o cum imi spune ca de acuma nu va mai veni la mine, deoarece urmeaza sa fiu eliberata intr-o luna care incepe cu litera «m». A trecut martie si nimic nu s-a intâmplat. Eram dezamagita”, isi mai aminteste femeia de 95 de ani.
Intr-o zi ploioasa din luna mai, toti detinutii au fost scosi din camere, pe burta, târâs, prin noroaie. Au fost pusi sa stea culcat pâna in zor, in balti. Când s-a luminat de ziua si a inceput sa se zareasca, si-au dat seama ca nu-i mai pazea nimeni. Nici nemti, nici câini, iar portile lagarului erau larg deschise. “Speriati, ne-am dus intr-o anumita directie, in care ni se parea noua ca este o asezare omeneasca. Am lasat din picioare papucii de lemn, care erau grei de la ploaie, si desculta am mers, pâna am ajuns la o cale ferata. Istovita, m-am culcat pe jos”, a mai povestit bacauanca. Dupa câteva zile, tânara de 31 de ani a ajuns acasa. Si-a mai gasit doar sotul, eliberat cu câteva zile inaintea ei din alt lagar, si doi frati care au fost luati prizonieri. De restul familiei nu a mai aflat nimic. Niciodata.

Si-a trimis nepotii sa viziteze Auschwitzul

Dupa eliberare, timp de doi ani a umblat numai prin spitale. Avea grave probleme cardiace si reumatice. Afirma ca lumea n-a privit-o niciodata decât cu admiratie. Ca pe un invingator. Nu a avut serviciu, dar, impreuna cu sotul sau, inginer forestier, si-a intretinut fiica la facultatea de medicina – azi, doctor in Bacau. Cecilia Gluck afirma cu tarie ca nu are resentimente. Nu uraste poporul german, ba chiar are prieteni de familie nemti. “Asta a fost istoria. Nu i te poti impotrivi nicicum”, sustine ea. De curând si-a trimis nepotii sa viziteze lagarul de la Auschwitz. “I-am trimis cu o lumânare si un acatist in care am trecut toata familia mea, pe care nu am mai vazut-o de atunci, de pe peronul garii. Eu nu am mai avut puterea sa ma duc! Mai bine asa…”, este convinsa Cecilia Gluck, cea care 16 luni nu a purtat nume. Ci un numar: A – 88.96. (Olimpia FILIP)