Răul cel mic

Anul economic 2010 se anunţă plin de provocări în toată lumea. Principala îngrijorare vine de la lipsa de imaginaţie a responsabililor economici şi financiari din ţările dezvoltate. Actuala criză, care a izbucnit în toamna lui 2007, este produsul marilor bănci centrale, care au aruncat pe piaţă cantităţi enorme de bani. Excesul de lichiditate a dus la formarea unor uriaşe bule speculative, care, atunci când s-au spart, au zdruncinat din temelii pieţele financiare, mai întâi în Statele Unite (epicentrul „seismului”), apoi în întreaga lume. Aceleaşi politici care au dus la declanşarea crizei sunt folosite şi pentru ieşirea din impas. Vanele creditului au fost larg deschise.După ce dobânda directoare a fost redusă la zero sau aproape de linia roşie s-au luat măsuri şi mai îndrăzneţe. Prea îndrăzneţe, după unii analişti. Preşedintele Fed, Ben Bernanke, supranumit „elicopter Ben”, după ce a declarat, în 2004, că pentru a evita o deflaţie, banca centrală americană ar putea arunca bani pe piaţă din elicopter, a găsit însă mijloace mult mai eficiente decât cel evocat acum cinci ani. Rezultatul? În câteva luni, bilanţul Fed a trecut de la 1.000 la 2.000 de miliarde de dolari. Banca centrală americană a devenit „un veritabil fond speculativ”, crede Jacques Attali, fostul preşedinte al BERD. România are, de asemenea, mari dificultăţi în stabilizarea şi relansarea treptată a economiei, dar ele sunt de altă natură. Cei care au tot presat, în 2009, autorităţile să arunce cu bani în stânga, şi-n dreapta, probabil că nu ştiau ce spun. Banca Naţională nu s-a lăsat impresionată de cei care doreau să se dea drumul la tiparniţa de bani, promovând în continuare o politică monetară prudentă. Nici guvernul Boc nu putea să facă mai mult, deoarece muniţia fusese consumată când nu trebuia. Dificultăţile noastre vin, îndeosebi, din faptul că s-a încălcat regula nr. 1 a economiei, care spune că nu trebuie să creşti cheltuieli permanente, cum sunt salariile şi pensiile, dacă nu ai surse de finanţare permanente, cum sunt taxele şi impozitele.O asemenea regulă nu este nici acum internalizată de clasa politică. Nici nu-i de mirare: în 2009, Trezoreria şi BNR s-au dat peste cap să găsească finanţare pentru deficitul bugetar. Dacă o săptămână s-ar fi întrerupt fluxul de bani, toată lumea ar fi înţeles că în România nimeni nu plăteşte politic costul unor grave erori. Ceea ce s-a dat fără cap trebuie tăiat acum cu cap. Procesul va fi dureros, dar extrem de necesar. Nimeni nu te împrumută la nesfârşit pentru consum. Apoi, în absenţa unei ajustări a deficitului bugetar, riscăm să ne afundăm şi mai mult în criză. Motivul este simplu. Motorul ce poate porni creşterea economică este sectorul privat, care însă nu prea are acces la credite, pentru că statul ia toţi banii de pe piaţă pentru plata salariilor şi pensiilor.Dacă nu se va restrânge deficitul bugetar, pentru a se face loc pe piaţa monetară sectorului privat, nu se va putea relansa economia. Iar, în cazul în care publicul nu va începe să se gândească la economie, costul se va regăsi automat în scumpirea creditului şi întârzierea relansării. Ajustarea pe care ar face-o piaţa ar fi însă mult mai dură decât cea pe care încearcă să o facă guvernul Boc. Altfel spus, din mai multe rele, e bine să-l alegi pe cel mai mic.