Am fugit de gerul Craciunului autohton si am nimerit in ploaie; vorbei destepte „din lac in put” i-am simtit tâlcul. Monumentalitatea Madridului, dubla, odata a edificiilor, a doua oara a pozitiei geografice inalte – cea mai cocotata capitala europeana – ascunde venirea surprinzatoare a ploilor; brusc apar nori amenintatori si la fel apar din neunde vânzatorii ambulanti de umbrele, cumperi una si, fireste nu ma ploua. Pui umbrela in geanta de umar si, fireste, mocaneasca te face ciuciulete. Comedia asta demonstreaza, daca mai era nevoie, ca-n lume totul e ritmic, pulsatoriu; noapte-zi, odihna-chef, leu-Euro, progres-criza. O fi ea Europa unita in acte, in clime ba; sloganul diversitatii e mai acceptabil.
Din estul haituit in care viscolul inhumase temporar mii de masini cu tot cu soferi pe o sosea „europeana”, reusisem sa ma strecor printr-o gaura a stratului de ozon (ah, binecuvântat fie CO2!) spre locuri mai calde dar, inca nu banuiam, pluvioase. Pe Baneasa, tot viscol, in draci; intârziem 2 ore, aeroportul e alb, pista invizibila, una cu iarna. Boeingul 347 e degivreat de un utilaj straniu. Ma simt, printre emigranti, ca-ntr-un enorm tub de ruj ieftin; decolam, in fine, zbor linistit printr-o masa laptoasa, obscura. Electronica are grija sa nu ne ratacim, urcam, iarna ramâne jos, sub plafonul de nori dusmanosi, desupra cerul e bleu. Am prilejul sa ma gândesc la ingeri, ori fie pe undeva, la intâmplare, la noroc. Traversam Balcanii, Adriatica, Italia, o parte a Mediteranei, coborâm, ciulesc urechile, sper ca inginerii sa fi creat un sistem 100% valabil de declansare a trenului de aterizare. Ascult acel declic specific care ma face fericit. Si totusi, o anvelopa uzata, sau poate comandantul navei e obosit dupa o nunta, un nit tocit, o minuscula eroare de apreciere, vreun altimetru decalibrat… Ma incurajez, in ultimul an niciun incident aviatic n-a mai avut loc in Europa; ma descurajez, statistic vorbind ar cam trebui sa se intâmple…
Aplauzele la contactul cu pista exprima detensionarea, sfârsitul fricii nemarturisite. Bravo, totul e OK. Recuperarea bagajelor merge repede fiindca informatia afisata e chiar mura-n gura; haosul se clarifica tot electronic; cauta, intreaba, citeste si vei gasi. Marile aeroporturi ma intimideaza, par venite din viitor, parca joc intr-un film cu agentul 007, numai structuri de inox, pereti din sticla, informatica, destinatii intercontinentale, a noastra e lumea. Si asa mai departe.
Imediat ce iesim pe peronul aerogarii, extazul meu de estic patriarhal obisnuit cu autobuzele IRTA si tinte comunale e intrerupt brutal; taximetristii arondati aeroportului se afla in greva. Peronul e pustiu. Oarece panica. Spre Valasquez si El Greco, urducând in autobuz 40 de kilograme de bagaje, caci sunt cu Cristina, sotia mea. Nu-mi plac incurcaturile, hiperprudenta mea e pulverizata. Mai am de invatat despre tirania imprevizibilului. Ne repliem, asta e, schimbam registrul, o dam pe umor si râdem, inconfundabilul devine placere, usurinta, acceptare. Daca e nevoi, poti orice. Dar Madridul nu e un oras mare, e o tara mica. Dupa cinci statii abandonam autobuzul, luam un taxi, cu cel mai morocanos sofer din lume; a spus doar atât: ocho Euro.
Vom sta noua zile pe Calle Alcala, la 200 de metri de Puerta del Sol, kilometrul zero al Spaniei, de unde pornesc radial vreo 11 strazi, un fel de Etoile madrilen fara Arcul de Triumf napoleonian al Parisului: aici e piata exuberantei iberice; aici e statuia Regelui Primar Carol al III-lea calare, precum si simbolul orasului: un urs de bronz si o tufa de zmeura. Aici e toata Spania care taie frunza la câini.
Inca nu ploua. Habar nu aveam ca va ploua.
Inca e verde Madridul, panselele sunt in floare respectând parca „trendul” totalitar al modei violete, ca-ntr-o tara a lui Bacovia. Pe aici iarna e ca toamna si, ca pretutindeni, hotelurile sunt inferioare prospectului. Al nostru, Petit Palace Torre Alcala, face parte dintr-un lant High Tech, are 4 stele, merita 3. Insa privelistea e splendida, stam la 4, o feerie de ghirlande de Craciun, stopul automobilelor noaptea arzând ca o coada de paun, reflexul luminilor pe asfaltul ud, e Ajunul Craciunului, fara colinde; suntem nostalgici.
Ovidiu GENARU
