Înălţarea Sfintei Cruci este cea mai veche şi cea mai importantă dintre sărbătorile creştine închinate cinstirii Crucii Mântuitorului. Atât în calendarul bizantin (ortodox şi greco-catolic) cât şi în cel latin această sărbătoare se ţine pe data de 14 septembrie. Prin această sărbătoare creştinii comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnului crucii: aflarea crucii pe care a fost răstignit Iisus şi înălţarea ei solemnă în văzul tutu-ror de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie 335 d.Ch. şi readucerea lemnului crucii de la perşi, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630. Începutul cultului public şi oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfinţirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul patimilor şi al îngropării Mântuitorului. Este vorba despre vestita biserică a Sfântului Mormânt. Conform pelerinei creştine Egeria (sec. IV), în această biserică, consacrată în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puţină vreme de Sfânta Elena, mama lui Constantin. Dar sărbătoarea liturgică a Înălţării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 septembrie, şi aşa s-a transmis şi în Occident, cu începere din secolele VII-VIII, când la evenimentul din anul 335 s-a adăugat comemorarea redobândirii relicvei sfintei cruci de către împăratul bizantin Heraclius în anul 629. Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfântă a Ierusalimului, a luat ca pradă de război şi racla cu lemnul Sfintei Cruci. Heraclius a recuperat Crucea prin război, şi a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt. Câţiva ani mai târziu, în anii 634-635, lemnul sfintei cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (şi înapoi) într-o procesiune solemnă care s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 septembrie. Părţile din Cruce care au rămas la Ierusalim s-au pierdut definitiv în anul 1187, când a fost luată de Episcopul de Betleem şi dusă în bătălia de la Hattin. Au rămas doar bucăţile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol şi la Roma. În cuprinsul slujbei ce se oficiază în această zi se cântă troparul Sfintei Cruci: “Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvintează moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celor potrivnici dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău” şi condacul “Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleşte cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruinţă asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă”. De Sfânta Cruce se leagă un eveniment de o importanţă deosebită. Astfel, Constantin cel Mare, întâiul împărat al creştinilor, se afla în război cu Maxenţiu pentru tron. Văzând că inamicii săi erau mult mai mulţi decât soldaţii săi a fost cuprins de frică. În acel moment i s-a arătat pe cer semnul Crucii, împrejurul căruia era scris cu litere latine: “Întru aceasta vei birui”. Făcând imediat o cruce de aur, după chipul celei ce i se arătase, a poruncit să fie purtată înaintea ostaşilor săi şi a plecat la luptă, câştigând războiul. Pentru aceasta, meditând la puterea Celui ce a fost răstignit pe Cruce şi crezând că Acesta este Adevăratul Dumnezeu, s-a botezat împreună cu mama sa, împărăteasa Elena şi a tri-mis-o la Ierusalim ca să găsească Crucea lui Hristos. În urma căutărilor au fost descoperite trei cruci din lemn, în apropiere de locul unde fusese răstignit Mântuitorul. Cum nu ştiau care dintre acestea era Crucea lui Iisus, împărăteasa a luat pe fiecare în parte şi le-a atins de o văduvă care murise şi al cărei cortegiu funerar trecea prin zonă întâmplător. La atingerea celor două cruci pe care fu-seseră răstigniţi cei doi tâlhari nu s-a întâmplat nimic, dar când au atins lemnul celei de-a treia văduva a înviat şi astfel au ştiut toţi că aceea era Sfânta Cruce a Mântuitorului. Atunci împărăteasa s-a închinat şi a sărutat Crucea, împreună cu toată suita. Şi neputând încăpea tot poporul să se închine, s-au rugat ca măcar să o vadă. Atunci s-a suit Fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, şi a înălţat deasupra amvonului Cinstita Cruce. Vă- zând-o poporul a început a striga: “Doamne miluieşte!”. Şi de atunci a început a se ţine sărbătoarea Înălţării Cinstitei Cruci. Sfânta Evanghelie spune că la împlinirea vremii, înainte de înfricoşata Judecată de apoi, se va arăta Sfânta Cruce: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă“ (Matei 24, 30).
Să cinstim Sfânta Cruce!
Crucea este numită „Semnul Fiului Omului“. Ea este pomul mântuirii şi al vieţii, fiindcă pe el, Hristos viaţa noastră a adus mântuirea lumii: a întins mâinile Sale spre noi să ne îmbrăţişeze, a plecat capul Său să ne sărute şi să Se plece întotdeauna la rugăciunile noastre. Din acest pom a izvorât balsamul Preasfântului Său Sânge, ca să vindece rănile noastre sufleteşti nevindecate. Sus pe lemn, Domnul cel Preasfânt şi-a deschis pieptul Său, să ne dobândească pe noi în inima Sa şi să ne izbăvească de mânia cea viitoare. Pe aceste daruri să le primim acum şi să cinstim cu mare evlavie Sfânta Cruce, semnul Fiului Omului pe care l-a sfinţit cu Preasfânt sângele Lui.
