PROTECŢIA CIVILĂ LA 78 DE ANI

În afara învăţămintelor în plan militar, primul război mondial a generat serioase motive de reflecţie şi în planul protecţiei populaţiei civile în faţa ororilor care l-au însoţit. Şi în România, ca de altfel în întreaga Europă, lipsa unei pregătiri anterioare şi a unor măsuri minime de protecţie, au generat sute de mii de victime civile nevinovate care s-au adăugat celor de pe fronturile de luptă. Supusă la primele atacuri din aer, la bombardamentele artileriei, dar şi la atacuri diversioniste cu agenţi microbieni care au dus la provocarea unor epidemii în masă aşa cum a fost tifosul exantematic, holera, febra tifoida, populaţia de la oraşe şi din mediul rural a avut de suferit din greu.

ÎNCEPUTURILE PROTECŢIEI CIVILE

Pe timpul primei conflagraţii mondiale s-a remarcat şi prima acţiune de anvergură de evacuare, din faţa duşmanului, a valorilor şi bunurilor industriale importante, a organelor puterii şi administraţiei, precum şi a unei parţi din populaţie. Toate aceste învăţăminte au fost sintetizate după război în lucrări teoretice de pregătire a militarilor şi autorităţilor, dar şi în apariţia primelor reglementări pe linia apărării civile. Ca un prim pas în instituţionalizarea sistemului de protecţie a populaţiei în caz de conflict armat, la 20 noiembrie 1924 se înfiinţează „Şcoala Apărării Contra Gazelor” menită să pregătească în domeniu cadrele militare de la toate categoriile de arme.Pe data de 1 ianuarie 1925 ia fiinţă în mod oficial Serviciul Apărării Contra Gazelor din armata română care în afară de amintita şcoală mai cuprindea un laborator de cercetări şi un atelier de reparaţii. Preocupările în domeniu impun apariţia, în anul 1926, a primului act normativ denumit „Instrucţiuni provizorii asupra protecţiei contra gazelor de luptă”. Tot în acelaşi an va apare şi revista „Antigaz” care va îndeplini un rol important în pregătirea cadrelor militare şi educarea populaţiei. Anul următor în revista „Antigaz” apare articolul „Protecţia populaţiei civile contra gazelor de luptă”, care va prefigura cadrul organizatoric şi misiunile viitoarei apărări pasive.Lucrările Comitetului Internaţional al Crucii Roşii din anul 1928 pun pentru prima oara problema înfiinţării unor structuri de protecţie a populaţiei împotriva atacurilor aerochimice, precum şi pentru elaborarea unui act normativ în acest sens. Aşa apare Decizia Ministerului de Război nr. 513, din 21 iunie 1928, de instituire a unei comisii mixte destinată „a studia şi propune măsuri pentru soluţionarea problemei protecţiei populaţiei civile”. Din comisie, pe lângă reprezentanţi civili ai unor ministere, făceau parte delegaţi ai armatei, jandarmeriei, şeful serviciului apărării contra gazelor, precum şi şeful pompierilor militari. După un an de studii comisia va prezenta guvernului „Instrucţiunile provizorii pentru organizarea protecţiei civile contra gazelor de luptă” care vor fi aprobate de către Consiliul de Miniştri pe data de 25 octombrie 1929. Acest act juridic este primul de acest fel care reglementează înfiinţarea unei organizaţii pentru protecţia populaţiei civile în caz de război.Înfiinţarea, prin Legea 1911 din 31 martie 1932, a Inspectoratului General al Comandamentelor Teritoriale stabileşte în sarcina acestui organism coordonarea lucrărilor şi măsurilor pentru apărarea antiaeriană a teritoriului şi populaţiei împotriva gazelor de luptă. Cu un an înainte, datorită unor eforturi importante apăruse masca contra gazelor, model românesc, apreciată ca fiind una dintre cele mai performante din acea vreme.

NAŞTEREA PROTECŢIEI CIVILE

Începutul reglementarilor de rang superior privind protecţia populaţiei şi a bunurilor în caz de conflict armat este dat de Legea asupra organizării naţiunii şi teritoriului pe timp de război” nr. 1245 / 24.04.1933 prin care se stipula încadrarea cetăţenilor ţării în diferite organizaţii paramilitare, inclusiv în cele de apărare pasivă pentru protecţia populaţiei şi intervenţie în vederea înlăturării efectelor atacurilor din aer. Strâns legat de aceasta lege şi anterior apariţiei ei, va intra în vigoare „Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene”, la 23 martie 1933, regulament aprobat prin Înaltul Decret Regal nr. 468, din 28 februarie acelaşi an.Acesta avea ca scop limitarea efectelor „bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resurselor teritoriului, fie asigurându-le protecţia directă, fie micşorând eficacitatea atacurilor”. Prin prevederile sale detaşează net apărarea pasivă de apărarea activă. Acest moment este considerat data de naştere a protecţiei civile.Cu puţin timp înainte de începerea celui de-al doilea război mondial, se înfiinţează Comitetul de Coordonare al Apărării Pasive – un fel de stat major în înţelesul actual, care funcţiona pe lângă Ministerul Aerului şi Marinei.

PROTECŢIA CIVILĂ ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

În anul 1939, Parlamentul aprobă Legea pentru apărarea antiaeriană activă şi pasivă. Se instituie centre de instrucţie de apărare pasivă la ministerele Aerului şi Marinei, Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, Educaţiei Naţionale, Sănătăţii şi Asistenţei Sociale, Căilor Ferate precum şi la fiecare judeţ, municipiu şi oraş.

Protecţia populaţiei şi a valorilor materiale determină, în timpul războiului, necesitatea înfiinţării unor unităţi speciale de apărare pasivă. Unităţile de intervenţie aveau ca misiuni: prevenirea la timp a populaţiei despre apropierea atacului aerian inamic; camuflarea cât mai bine posibil a obiectivelor terestre de vederea aeronavelor; limitarea efectelor bombardamentelor inamicului; asigurarea ridicării şi îngrijirii răniţilor sau victimelor gazate; înlăturarea bombelor neexplodate şi dezamorsarea acestora; stingerea sau limitarea marilor incendii; ridicarea şi înlăturarea marilor dărâmături; repararea imobilelor avariate de incendii  sau bombardamente; ridicarea de tabere pentru evacuaţi şi sinistraţi sau pentru adăpostirea materialelor. Tot în această lege se prevede introducerea „orei de apărare pasivă”, săptămânală, în programele facultăţilor şi şcolilor de orice fel, instituţiilor şi stabilimentelor de stat sau particulare, societăţilor şi asociaţiilor.

La 18 februarie 1943 se organizează Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului prin Instrucţiunile nr. 440, se stabilesc structura organizatorică şi misiunile apărării pasive, luând fiinţă Comandamentul Apărării Pasive, cu rolul de a pregăti, îndruma, controla şi conduce toate operaţiile de apărare pasivă, precum şi de a instrui personalul de încadrare şi populaţia pe baza legilor, regulamentelor, deciziilor ministeriale, ordonanţelor publice şi tuturor dispoziţiilor şi ordinelor privind apărarea antiaeriană pasivă a teritoriului. Tot în 1943, ia fiinţă, Corpul Special de Intervenţie, destinat a interveni în centrele bombardate de inamic, pentru înlăturarea bombelor neexplodate şi dezamorsarea lor, stingerea şi limitarea marilor incendii şi înlăturarea marilor dărâmături din întreprinderi, repararea imobilelor avariate de incendii şi bombardamente, construcţia de baracamente şi ridicarea de tabere pentru sinistraţi, evacuaţi şi materiale.

PROTECŢIA CIVILĂ ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

Prin decretul nr. 24, din 17 ianuarie 1952, se înfiinţează Apărarea Locală Antiaeriană, prin adoptarea „Regulamentului Apărării Locale Antiaeriene”, şi ia fiinţă Comandamentul Apărării Locale Antiaeriene în cadrul Ministerului de Interne, care era organizat în state majore de apărare locală antiaeriană la nivelul regiunilor, ca unităţi administrative, în raioane şi oraşe mari.În iarna anului 1951 se înfiinţează Centrul de Instrucţie al armei, care avea menirea de a pregăti şi perfecţiona cadrele şi personalul civil pentru diferite funcţii şi specialităţi în protecţia civilă. Şapte ani mai târziu, unităţile şi formaţiunile de apărare locală antiaeriană trec din subordinea Ministerului de Interne în cea a Ministerului Apărării Naţionale.În 1978 apărarea locală antiaeriană îşi schimbă denumirea în apărare civilă, atribuţiile acesteia fiind diversificate. În perioada următoare, acesteia i se asigură un nou cadru normativ, alte structuri organizatorice şi misiuni adecvate. Orientarea spre misiuni specifice la dezastre devine mai evidentă şi mai clară, totuşi, abia după anul 1990, acestea devin dominante.

În anii `80 activitatea apărării civile a fost orientată spre pregătirea întregii populaţii pentru diferite situaţii de risc. S-au alcătuit planuri de protecţie şi intervenţie în situaţii complexe şi s-au desfăşurat numeroase exerciţii de apărare civilă.Cutremurul din 4 martie 1977 pune la grea încercare armata şi, în cadrul acesteia, apărarea locală antiaeriană. Acţionând zi şi noapte, arma noastră a contribuit la salvarea de vieţi omeneşti, înlăturarea avariilor tehnologice şi distrugerilor. În urma puternicului cataclism au murit 1.570 de persoane, 113.000 au fost rănite. 32.900 locuinţe s-au prăbuşit ori au fost grav avariate, iar 35.000 familii au rămas fără adăpost. Valoarea pagubelor provocate de seismul din 4 martie 1977 s-a ridicat la peste două miliarde de dolari (la vremea respectivă). Un an mai târziu, apărarea locală antiaeriană îşi schimbă denumirea în apărare civilă, prin apariţia Legii nr. 2/1978, atribuţiile acesteia fiind diversificate.

ÎN LINIE DREAPTĂ SPRE NORMALITAT

Revoluţia din decembrie 1989 a creat condiţii perfecţionării activităţii pe linie de apărare civilă, înscriindu-se în procesul de democratizare iniţiat de acest act istoric. Astfel, România a ratificat prin Decretul nr. 224 din 11 mai 1990 Protocoalele adiţionale I şi II la „Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate”, iar în perioada următoare au fost încheiate o serie de protocoale sau acorduri de cooperare, în mod deosebit cu tarile vecine.În Legea apărării naţionale nr. 45 / 01.07.1994 apare în mod oficial denumirea  de „protecţie civilă”.În octombrie 1996, se aprobă Legea protecţiei civile în care sunt stipulate atribuţiile acestor structuri, iar în 8 noiembrie 2004 a fost promulgată noua Lege a Protecţiei Civile (nr. 481/2004). Acest nou act normativ se încadrează în exigenţele actelor normative internaţionale.

Protecţia civilă s-a afirmat ca entitate distinctă sub diferite denumiri şi a funcţionat, prin alternanţă, în structura Ministerului de Interne, Ministerului de Război, Ministerului Aerului şi Marinei şi Ministerului Apărării Naţionale.

Din ianuarie 2001, Protecţia Civilă a revenit în structura Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar din 15 decembrie 2004 s-a unificat cu pompierii, sub noua titulatură de structuri specializate pentru intervenţia în „situaţii de urgenţă”.De-a lungul anilor, indiferent ce denumire a purtat şi din ce structura a făcut parte, Protecţia Civilă din România a desfăşurat o intensă activitate, s-a dovedit utilă şi a slujit numai interesele naţionale, îndeplinind rolul profund umanitar pentru care a fost creată: apărarea populaţiei, a bunurilor materiale, a valorilor culturale şi a mediului ambiant în situaţii de război, calamităţi naturale şi catastrofe tehnologice.

Organismele militare şi civile ale protecţiei civile – aflate într-un profund proces de reformă, de modernizare şi organizare – şi-au dus la bun sfârşit, cu devotament şi profesionalism, atribuţiile ce le revin atât în acţiunile de intervenţie reală pentru combaterea efectelor inundaţiilor, a alunecărilor de teren, a înzăpezirilor sau accidentelor rutiere, cât şi cu prilejul aplicaţiilor judeţene, a exerciţiilor de alarmare publică şi a intervenţiilor în numeroase zone de risc.