Iubitului nostru cler, cinului monahal
si tuturor dreptmaritorilor crestini din aceasta
de Dumnezeu pazita si binecuvantata eparhie,
har, mila si pace de la Induratorul Dumnezeu,
iar de la noi parinteasca dragoste!
Iubitii mei fii duhovnicesti,
HRISTOS A INVIAT!
Dupa ce am parcurs cea mai densa saptamana liturgica din anul bisericesc, Saptamana Sfintelor Patimi, in care am retrait prinderea si judecarea Domnului, osandirea Sa la moarte prin rastignire, in Vinerea Patimilor, Biserica reactualizeaza moartea pe cruce a Mantuitorului Hristos: „Si Iisus, strigand cu glas mare, a zis: Parinte, in mainile Tale incredintez Duhul Meu. Si acestea zicand, Si-a dat Duhul ” (Luca 23, 24). Dupa moartea Lui s-au derulat in graba niste lucruri intru totul normale. Prin Iosif din Arimateea si Nicodim, sub privi-rile inspaimantate ale Mironositelor si ale Preasfintei Nasca-toare de Dumnezeu, trupul lui Iisus a fost asezat in mor-mant nou. Soldatii romani au pecetluit mormantul si au randuit o garda sa-l pazeasca, pentru ca nu cumva din cei apropiati Lui sa vina cineva noaptea sa fure trupul Celui adormit (cf. Matei 27, 65-66). Pana aici totul pare firesc si de un realism ce nu este strain de existenta noastra co-tidiana. Asadar, prin punerea pecetilor pe mormant s-a in-cheiat istoricitatea Mantuitorului ca Fiu al lui Dumnezeu coborat in lume. Incepand cu Sfanta si Marea Sambata, numita si Sam-bata tacerii, totul devine altfel. Din imnele si textele litur-gice ale slujbelor descoperim ca aceasta zi este ziua cea mai misterioasa din intregul an liturgic. Intr-insa praznuim pe Domnul-Hristos, Care este „in mormant cu trupul, in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun cu Tatal si cu Duhul, toate umplandu-le Cel ce este necuprins ”. In toata aceasta fireasca si-n acelasi timp nefi-reasca desfasurare a evenimentelor, duminica, in prima zi a saptamanii, se petrece un fapt care de acum scapa intru totul parametrilor nostri de perceptie si care va ramane cel mai rasunator fenomen de la crearea lumii incoace: Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le.
Iubiti fii duhovnicesti,
De obicei, atunci cand asezam pe cineva in mormant, implinim acest ritual cu constiinta ca suntem martori la incheierea unui drum, la inchiderea unui ciclu de viata, iar cel raposat asteapta invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie. Cu Hristos nu s-a intamplat asa ceva. Pentru ca El este Sta-panul veacurilor, nu a putut ramane in mormant, deoa-rece moartea nu a avut nicio putere asupra Lui. Moartea nu a putut sa-L tina captiv in pantecele pamantului, pentru ca ea este o urmare a pacatului si are putere asupra celor care, descendenti din Adam, sunt circumscrisi legilor firii. Hristos este Adam cel Nou, Care restaureaza firea descendentilor din vechiul Adam, suferind moartea nu pentru pacatele Sale, ci pentru ale umanitatii, deschizand perspectiva in-vierii, asa cum marturiseste Pavel Apostolul: „Daca in Adam toti mor, in Hristos toti vor invia” (I Corinteni 15, 22). Sfanta Scriptura nu vorbeste despre moarte ca fiind ceva firesc, pentru ca omul a fost creat pentru a se impartasi din Izvorul vietii, Care este Dumnezeu. De aceea sfintii traiesc experienta mortii cu bucurie, stiind ca aceasta le va aduce nasterea in imparatia lui Dumnezeu, dovedind o fraterna intimitate cu moartea, care nu era pentru ei decat o ultima trecere sau un paste catre o alta forma de viata. Hristos isi asuma si El moartea biologica, pentru ca apoi sa Se intoarca iarasi la viata, astfel incat noi sa avem in inimi nadejdea invierii. Biruind moartea, El ne face sa intelegem ca are puterea de a da si de a lua viata, ca este Stapanul vietii, Care „si din pietre poate sa ridice pe fiii lui Avraam” (Matei 3, 9). Cele trei invieri din morti, relatate de Evanghelii, ne fac sa intelegem faptul ca cei inviati de Hristos au pregustat din puterea dumnezeiasca datatoare de viata, insa pentru ca au fost readusi la aceeasi forma de existenta, in cele din urma, au mai murit o data biologic. Invierea acelora a fost deci o reanimare, adica au reinceput sa traiasca biologic in aceasta lume, supunandu-se inca o data legilor firii. Pentru Hristos, revenirea la viata a fost un fenomen cu totul diferit. Invierea Sa nu seamana in niciun fel cu cea a lui Lazar, a fiicei lui Iair sau a tanarului din Nain. El inviaza prin propria putere dumnezeiasca pentru a Se arata apos-tolilor, pe care-i incurajeaza si ii incredinteaza de adevarul celor propovaduite, dar nu ramane in forma aceasta printre ei, tocmai pentru a le arata ca destinatia Invierii este in-trarea in comuniunea de iubire cu Dumnezeu in Imparatia Sa si nu revenirea inutila la acelasi mod de vietuire terestra. invierea Sa este un fenomen cu totul aparte!
Iubitii mei fii duhovnicesti,
Citind capitolele din Evanghelie in care se relateaza ma-nifestarile sau aratarile lui Iisus de dupa Inviere Sfintilor Apostoli, Sfintelor Femei si altora, remarcam faptul ca Iisus Se comporta ca un om obisnuit, normal, Care mananca im-preuna cu prietenii Sai la Marea Tiberiadei (Ioan 21, 15); Se lasa atins de Toma, pentru a-l incredinta de prezenta Sa fizica; apoi vorbeste celor care Il intalnesc pe calea spre Emaus si reintareste comuniunea apostolilor, ii investeste inca o data in misiunea lor in lume. El este intru totul Acelasi, Cel Care cu cateva zile inainte a fost pus in mor-mant, purtand pe trupul Sau stigmatele iubirii rastignite. Cu toate acestea, viata Sa are o noua dimensiune. Desi El Si-a reluat unele gesturi pe care le-a avut mai inainte de Inviere, si-Si redobandeste aparent dispozitiunile naturale ale firii, in acelasi timp, El actioneaza intr-un cu to-tul alt fel. Timpul conventional, distantele, obstacolele acestei lumi pamantene nu mai sunt pentru El piedici sau frontiere de netrecut. Pentru Hristos inviat, spatiul si timpul nu se mai masoara cu masuratorile conventionale ale acestei lumi; usile nu se mai incuie pentru El, iar curgerea timpului de-vine un astazi continuu. Desi Hristos inviat Se manifesta ca un om normal, atributele fiintei Sale s-au schimbat radical. El este in acelasi timp si Om, si Duh. Stim ca Dumnezeu este Duh: „Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si in adevar” (Ioan 4, 24), iar Duhul nu are obstacole. Este greu de descris profilul lui Hristos Cel inviat, pentru ca El este intru totul asemenea noua, dar in acelasi timp cu totul diferit. Diferit pentru ca numai Hris-tos, ca Fiu al lui Dumnezeu, a atins acea stare de care vorbea in cursul vietii pamantene, starea de indumnezeire, care nu mai este specifica acestei lumi. De aceea, invierea nu este un fapt istoric, desi ca eveni-ment este consemnat in istorie, ci este un eveniment trans-istoric, adica un fenomen care depaseste puterea de inte-legere a omului, pe care noi trebuie sa-l acceptam cu di-mensiunea credintei, ca pe un mister pe care-l lasam sa vorbeasca despre el insusi in noi. A revenit cu aceleasi gesturi pentru a ne incredinta pe noi ca El, Iisus istoric, a devenit Iisus metaistoric, Cel care a abolit civilizatia mortii si ne-a dat garantia, prin aratarile Sale de dupa inviere, ca asa vor fi si trupurile noastre, care se vor adauga paman-tului, fiecare la timpul sau, dar vor invia ca si trupul lui Hristos, avand si noi aceleasi atribute metafizice ca cele ale Lui.
Iubiti fii duhovnicesti,
Cu Invierea lui Hristos se naste o noua lume spirituali-zata, un nou Ierusalim ceresc, ceea ce Isaia proorocul anunta prin duhul oarecand: „Eu voi face ceruri noi si pamant nou…..” (Isaia 65, 17). Acestei noi creatii, a cerului nou si a noului pamant, de care vorbeste profetul, Iisus ii devine primul mostenitor, ca Dumnezeu adevarat si creator a toate. Iisus inviat este Fiul Omului, Care implineste intai planul Lui din eternitate, si anume deschiderea imparatiei cerurilor pentru toti cei ce vor trece ca si El prin moarte la viata. Acolo nu mai vedem pe Dumnezeu in ghicitura, ci fata ca-tre fata. Toate acestea, iubiti fii duhovnicesti, ne asteapta cu conditia ca noi sa retraim Invierea Lui ca mister si ca arvuna sau garantie a invierii noastre. Aceasta noua lume re-creata, al carei prim nascut a fost Iisus, o putem experia inca de acum, caci ea nu-i nicidecum ipotetica, ci este o realitate care se reactualizeaza in noi de fiecare data cand retraim Invierea Domnului ca mister in aceasta lume. Crestinii inteleg astfel lumea, intrucat ei stiu ca aceasta este voita de Dumnezeu pentru a fi asumata cu toate exi-gentele sale; ei stiu ca trebuie sa se plieze legilor ei; dar stiu, de asemenea, si ca aceasta lume nu este definitiva sau singura, ea nu este altceva decat o forma tranzitorie, o rea-litate in progres continuu spre „viata veacului ce va sa vina”. Pentru cei botezati in Hristos, pentru noi crestinii, acest progres continuu nu-i ceea ce spun oamenii in mod obis-nuit: evolutie sau evolutionism. Este vorba de ceva mai mult decat logica psihicului sau a biologicului. Crestinii simt sau cunosc faptul ca in lume este prezent Dumnezeu prin ener-giile Sale necreate. Prin Hristos inviat, noi stim ca universul creat este destinat, prin rationalitatea lucrurilor, sa ne fie pe-dagog spre Imparatia lui Dumnezeu, insa aceasta nu se poate realiza decat cu pretul unei mutatii uriase, pe care Sfantul Pavel o numeste sau o aseamana cu „durerile nasterii ”. In lumina Invierii lui Hristos intelegem ce inseamna a fi crestin intrat in familia lui Hristos prin Botez: cel nascut prin apa si prin duh, pecetluit sa traiasca in mod cotidian moar-tea si Invierea lui Hristos, adica in mod simultan accepta moartea si invierea in fiecare zi. Traind in aceasta lume si acceptand aceste mutatii constante, noi descoperim sensul profund al acesteia si realizam inca de aici accederea spre Imparatia lui Dumnezeu. Crestinii au menirea sa descopere oamenilor aceasta imparatie, iar acest fapt nu-l implinesc ca o evolutie a lumii, ci pentru a transforma moartea biolo-gica intr-un pasti neincetat. Totul merge spre transfigurare!
Iubiti fii sufletesti,
Anul acesta, Sfantul Sinod a propus ca tema, in dezba-terea crestinilor ortodocsi, Taina Botezului si a Cununiei. Este necesar sa ne intoarcem privirea spre cele doua reali-tati care fac in mod direct obiectul acestor Sfinte Taine: fa-milia si copiii. In fiecare liturghie pascala se canta „Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat. Aliluia”. Reluand cuvintele pauline, cultul evalueaza liturgic insotirea noastra cu Hristos, murind si inviind prin Botez (mica In-viere) si apoi invaluindu-ne de prezenta proniatoare a lui Hristos, Care ramane cu noi pana la sfarsitul veacurilor. Comuniunea cu Hristos inviat este conditionata de invocarea prezentei Sale si de ramanerea in unitatea de iubire a Bi-sericii. Clement al Alexandriei accentueaza faptul ca textul de la Matei 18, 20: „Unde vor fi doi sau trei adunati in nu-mele Meu, acolo voi fi si Eu in mijlocul lor”, se refera in mod special la unitatea, prin Hristos, a barbatului cu femeia in Biserica Sa. Familia intemeiata pe piatra Hristos devine o icoana a misterului treimic. Unitatea familiei decurge din dragostea care sustrage cuplul din ordinea elementelor aces-tei lumi si-l introduce in ordinea harului. Un Dumnezeu Care nu ar fi tripersonal nu ar inspira neaparat iubirea. In aceasta celula se naste copilul, o sinteza genetica a parintilor si sursa mostenirii pe care familia o lasa posteritatii. Este mobilul eforturilor parintilor si investitia cea mai profitabila. Fiind inconjurat de copii, Hristos arata apostolilor ca acestia sunt emblema puritatii si, in acelasi timp, masura la care trebuie sa se raporteze, daca vor sa intre in Imparatia ceru-rilor. Nevinovatia copilului il face pe om compatibil cu at-mosfera, mediul paradiziac al prezentei lui Dumnezeu. Co-pilul e imaginea Imparatiei lui Dumnezeu, deoarece chipul sau angelic reflecta prezenta pedagogica a Duhului Sfant. De aici decurge rolul major al familiei si al scolii in educa-rea si formarea copiilor, precum si responsabilitatea enorma ce apasa pe umerii societatii in ceea ce priveste integrarea, dar si perspectiva dezvoltarii lor. Un mediu propice trebuie sa contina in mod necesar elementul religios moral, ecle-zial, singurul care ofera substanta fiintei umane in dezvol-tarea sa si care-i deschide perspectiva, constitutiva de altfel fiintei sale, prezentei lui Dumnezeu in viata sa. Paradoxal este faptul ca inaintarea pe treptele varstei bio-logice si experienta apropierii de marea trecere spre in-viere implica necesitatea intoarcerii spirituale spre varsta ne-vinovatiei pruncului, care trebuie sa fie de fapt o constanta a vietii noastre. In felul acesta, moartea si invierea noastra cu Hristos, prin Botez, devin o permanenta asceza, prin morti-ficarile biologicului si raportarea noastra la masura indicata de Mantuitorul. Compatibilitatea dintre Hristos inviat si imaginea nevinova-tiei copilului poate fi rezumata in imperativul „Bucurati-va! ”, cu care El intampina pe martorii marii minuni. Intr-adevar, in zambetul diafan al copilului putem intrevedea lumina si iubirea lui Dumnezeu, precum si fericirea la care vor fi par-tasi cei care vor avea inimile curatite si pregatite ca Hristos sa coboare pentru a-Si arata mainile si coasta Sa. Devenind copii prin despatimire, vom putea ramane si noi in preajma divinului invatator, asa cum, oarecand, copiii din Evanghe-lie se bucurau de dragostea si mangaierea lui Hristos. Incredintandu-va de toata dragostea in Hristos-Domnul, raman al vostru pastor sufletesc, care va doreste tot binele si mantuirea sufletelor!
Hristos a inviat!
Adevarat a inviat!
Al vostru pastor si pururea catre Domnul rugator,
† Eftimie,
Arhiepiscop al Romanului si Bacaului
