Am fost alaturi de Jan timp de 30 de ani, el la volan, noi in masina. Totodeauna jovial, cu bun simt si apropiat de noi, ziaristii. Era omul care nu refuza pe nimeni, chiar daca o facea, uneori, cu pretul unei iminente sanctiuni venite din partea conducerii. Lua totul asupra sa. Pentru ca noi, ziaristii, mai intarziam cu „documentarea” si poate ajungeam mai tarziu acasa. Nu l-am auzit niciodata spunand sa ne grabim ca dimineata pleaca sa duca presa, iar dimineata insemna de fapt ora trei sau patru. Chiar daca eram nevoiti sa facem o deplasare in conditii atmosferice deosebite, ceata sau zapada abubndenta, Jan se incumeta sa plecam la drum, cu orice risc. Si se descurca in orice conditii. Prieten cu toata lumea, Jan era extrem e vesel toata ziua, de dimineata pana seara, indiferent la ce ora te intalneai cu el. Si mai tot timpul avea cate o gulma de spus. Era strangator nevoie mare. Insa, un baiat deosebit. Imi amintesc, sper ca sa nu se supere de acolo unde a plecat, ca acum vreo 10-12 ani, fusesem, impreuna cu un coleg, la o activitate la Sascut. Primarul Rauta, suparat ca organizatorii unui concurs de pescuit nu prinsesera nici macar un chitic, l-a luat pe Jan si a plecat cu el, iar dupa circa o ora s-a intors cu vreo trei saci de peste si un… porc. Animalul a fost sacrificat pe malul lacului de la Beresti, iar Rauta cauta niste saci in care sa arunce ceea ce nu se putea consuma acolo. Jan, care repet, era foarte strangator si avea de toate, i-a dat un sac de nylon in care primarul arunca in el restul porcului ce nu se consuma direct. Jan a stat un timp, dupa care a luat sacul si l-a dosit in portbagajul masinii. La un moment dat, primarul cauta sacul si tot se intreba cine l-a luat. „Sefu’, am crezut ca mi-ai dat mie resturile acelea!”, a spus Jan. Rauta le pusese in sac sa le duca la ciobanii sai! La plecare, om bun la suflet, primarul ne-a dat si noua un sac de peste, sa-l impartim la trei. Pe drum, colegul s-a dus si el, ca omul, in lanul de porumb. Eu cu Jan am rasturnat sacul pe sosea si am incerput, unul mie, unul tie, unul lui. La un m0ment dat, Jan mai lua din cea de a treia gramada si punea la noi. „Lasa nea Dane, ca nu stie el cati pesti avem!”. Ajunsi in Bacau, l-a lasat pe colegul meu acasa, dupa care m-a lasat si pe mine. Cand sa iau sacosa mea cu peste din portbagaj, aud ceva miscare dupa roata de rezerva. Vreo trei pesti, destui de maricei, se tot zbateau de zor! Ma uit la Jan si-i spun :”Si tu, fiul meu, Brutus?”. El a inceput sa se disculpe in stilul lui caracteristic. Totdeauna avea xplicatii la orice! „Nea Dane, cred ca or fi sarit in timpul mersului!?”. Cum naiba Jane, tocmai dupa roata de rezerva?! Despre mort, insa, numai de bine. Pacat ca a plecat dintre noi atat de repede, eu am relatat doar o intamplare care ne-a amuzat si dupa care am ras impreuna ani la randul…. L-o fi chemat colegul sau, Costica Tabareanu, disparut si el prematur dintre noi. Adio, Jane, nu te vom uita niciodata!
Dan M.
