Prioritatea Rusiei in raspunsul la scutul american anti-racheta o reprezinta „trupele strategice nucleare, cele ale apararii aeriene, aviatia, sistemele cosmice, precum si mijloacele de spionaj”. Declaratia de intentie din campania electorala arata un Vladimir Putin egal cu sine insusi, un presedinte care si-a cladit cariera politica pe tema apararii Rusiei de dusmanul din exterior. Care sint asteptarile realiste pentru Romania de la marele vecin din Rasarit? O perpetuare a dialogului inghetat, o lipsa cronica de cooperare economica si, asa cum o sugereaza fostul ministru de Externe Adrian Cioroianu, o posibila implicare in politica interna, mai cu seama la viitoarele alegeri prezidentiale.
Relatia Rusia – Romania
Trei linii majore de interes definesc relatia Romaniei cu Rusia in ultimii 20 de ani din perspectiva Bucurestiului: Republica Moldova, securitatea energetica si securitatea teritoriului. Toate trei se traduc printr-o pozitie ostila a Moscovei. Sa le luam pe rind.
Republica Moldova – spatiul vital pentru Rusia
Iesirea Republicii Moldova de sub influenta Rusiei a fost vazuta de Putin ca o amenintare directa la politica Kremlinului de asigurare a asa-zisului spatiul vital. Rusia are nevoie de buffer-e la granitele sale, de spatii-tampon aflate sub influenta sa.
Destramarea URSS este marea catastrofa geopolitica a secolului XX
Vladimir Putin
Debarcarea de la Chisinau a Partidului Comunistilor si crearea unei aliante pro-europene, vizibil sprijinita de Bucuresti, a insemnat o infringere de moment pentru Rusia. Care nu a intirziat sa-si arate muschii, interzicind importul de vin moldovenesc si luind alte asemenea masuri „asimetrice”. Rusia s-a repliat insa, reusind – prin agentii sai de influenta de la Chisinau – sa blocheze de doi ani alegerea unui nou presedinte moldovean si aruncind tara intr-o profunda criza politica.
Acum, Republica Moldova pare un stat nefunctional, iar ambitiile sale de integrare europeana sint mai degraba indepartate. Romania face eforturi vizibile de a o pastra pe orbita europeana – vezi si sedinta de guvern comuna de simbata – si e de asteptat ca pozitiile Bucurestiului si a Kremlinului sau continue coliziunea pe terenul Chisinaului.
Securitatea energetica
Unul dintre obiectivele asumate ale puterii politice de la Bucuresti este asigurarea securitatii energetice. In acest moment, dependenta de importurile rusesti este moderata, dar epuizarea surselor interne de gaze in 10-15 ani ar duce dependenta de importurile din Rusia la un nivel ce ar periclita siguranta nationala. Motivul? Utilizarea de catre Kremlin a Gazpromului ca o arma politica (vezi detalii despre acest rol in cartea „Gazprom, noua arma a Rusiei”, semnata de ziaristii rusi Valeri Paniuskin si Mihail Zigar”.
Avind ca scop diversificarea resurselor de gaze, Romania si-a stabilit drept obiective majore de politica energetica proiectele Nabucco si AGRI. Ambele ar aduce gaz din regiunea Caspica spre Europa, via Bucuresti. Vizita recenta a consilierului prezidential Iulian Fota in Azerbaidjan, tara-cheie pentru ambele proiecte, arata preocuparea Romaniei pentru aceste proiecte.
Rusia nu si-a asuns nici o secunda nemultumirea fata de ele, mai cu seama fata de Nabucco. De aici si aparitia proiectului South Stream, care ar face inutil Nabucco. E de asteptat ca Putin – un adept al strategiei de influentare a situatiei politice prin pirghii energetice – sa nu renunte prea usor la planurile de blocare a acestor proiecte, folosindu-se de influenta sa semnificativa asupra tarilor potential exportatoare din bazinul Marii Caspice.
Securitatea teritoriala
Scutul antiracheta american (ce ar urma sa treaca in administrarea NATO la summitul din mai 2012 de la Chicago) si amplasarea pe teritoriul Romaniei a unor elemente esentiale ale scutului au dus la tensionare relatiei SUA – Rusia si la pusee nationaliste la Moscova.
Putin a reluat pe diferite voci teza imperialismului american, iar locotenentii sai si ai lui Dmitri Medvedev au criticat Romania pentru acordul militar cu SUA.
Recent, Vladimir Putin si-a anuntat strategia militara intr-un articol programatic publicat in presa rusa inaintea alegerilor prezidentiale. El anunta practic o noua cursa a inarmarii, promitind investitii uriase in armata Federatiei Ruse. Pentru ca, doar citeva zile mai tirziu, sa anunte raspunsul asimetric al Rusiei la scutul american: „Prioritate pentru trupele strategice nucleare, cele ale apararii aeriene, aviatia, sistemele cosmice, precum si mijloacele de spionaj”.
Rusia se arata deci decisa sa nu dialogheze pe tema scutului, refuzind asigurarile ca el e indreptat doar impotriva amenintarilor din Iranul si Coreea de Nord. In aceste conditii, orice dialog cu o Romanie inscrisa in mod fundamental pe traiectoria pro-atlantista pare inghetat de facto.
O scurta biografie a noului presedinte rus
Nascut in Leningrad (acum Sankt Petersburg) in 1952, intr-o familie modesta, Vladimir Putin a absolvit Facultatea de Drept si a intrat in KGB. Din 1985 pina in 1990 a lucrat pentru serviciul secret rus in Dresda (Germania de Est), un oras de importanta strategica secundara in anii Razboiului Rece. Nu s-a facut remarcat pentru activitatea sa, iar in 1990 a fost retras in tara. I s-a oferit o pozitie la Universitatea de stat din Leningrad, unde avea printre sarcini supravegherea corpului studentesc si atragerea de recruti pentru FSB (succesoarea KGB).
La Universitatea din Sankt Petersburg s-a reintilnit cu fostul sau profesor Anatol Sobceak, acum primar al orasului. Sobceak l-a adus in Primarie, unde i-a dat in sarcina comitetul pentru relatii externe. Anchetat pentru coruptie, Putin ramine totusi in functie, loial lui Sobceak, si-si creeaza o retea de apropiati care mai tirziu vor deveni figuri de prim-rang in Rusia. Printre ei se numara Dmitri Medvedev – cel care i-a tinut cald scaunul de presedinte lui Putin, si Alexei Miller – CEO Gazprom.
In 1996, Putin face pasul spre politica mare. E chemat la Moscova si primeste o functie in Administratia Prezidentiala, adica adevaratul guvern rus din perioada lui Boris Eltin. Vazut drept un executant loial si neimplicat in lupta dintre oligarhi pentru influenta politica, Putin urca constant treptele puterii si in 1998 e numit seful FSB. In 1999, in plina criza politica, Boris Eltin – tot mai slabit de boala – il numeste pe Putin premier si, mai cu seama, il desemneaza drept succesor oficial. Ziarista rusa Anna Politkovskaia (Rusia lui Putin) si si ziaristul american Steve LeVine (Labirintul lui Putin) scriu independent unul de celalalt ca unul dintre motivele pentru care Eltin l-a preferat pe Putin ca succesor a fost promisiunea acestuia de a stopa orice ancheta ce ar fi putut viza familia sa. Promisiune tinuta.
Momentul a fost surprinzator pentru toti observatorii. Putin – o figura stearsa, lipsit la acel moment de mijloace politice solide, parea sortit esecului.
Atunci a inceput sa-si joace cartea. Singura pe care o avea intr-o Rusie devastata de coruptie, cu o imagine slabita pe plan extern, saracita de reforme incomplete si dominata de nostalgii imperiale. Putin si-a construit rapid o imagine de om al actiunii, de dur care nu accepta ca Maica Rusie sa-si piarda teritoriile, avutiile si puterea. A instrumentat rapid un nou razboi in Cecenia, iar popularitatea sa a explodat.
In martie 2006, dupa demisia lui Eltin, Putin a cistigat detasat alegerile prezidentiale din primul tur. Rusia avea din nou la conducere un dur, un adevarat brat de fier. Exact ceea ce Eltin incetase sa mai fie in ultimul sau mandat.
Primele masuri luate de Putin ca presedinte au fost vinarea si ostracizarea unor oligarhi care acumulasera averi uriase in urma privatizarilor. A urmat cvasi-nationalizarea televiziunilor independente, dar si introducerea unor reforme fiscale.
Primul test major a fost catastrofa submarinului nuclear Kursk, in august 2000. Putin fost criticat unanim in strainatate pentru minimalizarea crizei si gestionarea proasta a situatiei. Rezultatul: 118 morti.
Al doilea test major a fost criza ostaticilor de la Teatrul Dubrovka, in octombrie 2002. In urma unei interventii a trupelor ruse, avizata de Putin, cel putin 129 de ostatici au murit. Putin a sustinut mereu ca eliberarea de gaz toxic in teatrul ocupat de ceceni a fost singura solutie. In ciuda dezastrului umanitar, televiziunile obediente au prezentatn totul drept o operatiune de succes. Ratingurile lui Putin au continuat sa creasca.
In 2003 este arestat Platon Lebedev, partenerul lui Mihail Hodorkovski in compania petroliera Yukos. Opinia publica internationala incepe sa vada primele semne ale unei politici dure la adresa oponentilor. Lebedev, alaturi de Hodorkovski, nu respectase cerintele lui Putin la adresa oamenilor de afaceri: nici o implicare in politica fara voia Kremlinului.
Intre timp, un ajutor nesperat venea pentru Rusia din exterior. Pretul la petrol si gaze crestea constant, aducind astfel sume tot mai mari la un buget altfel secatuit. Nivelul de trai crestea in Rusia, desi economia tarii era la fel de nereformata si neperformanta ca in mandatul lui Eltin.
Pe baza sumelor provenite din exportul de materie prima, Putin a initiat o serie de masuri sociale pentru paturile cele mai sarace. Combinata cu masuri simbolice precum intoarcerea la imnul oficial din periada URSS si cu o politica externa tot mai vocala la adresa SUA si NATO, cresterea nivelului de trai i-a asigurat lui Putin o realegere facila. In martie 2004 a cistigat din primul tur cu 71%.
Al doilea sau mandat a intarit liniile de forta. In septembrie 2004, Putin a avizat din nou o interventie in forta asupra unui obiectiv civil in care militanti ceceni luasera ostatici. De data aceasta a fost vorba de o scoala din Beslan, iar interventia fortelor de securitate a dus la uciderea a peste 330 de ostatici, din care peste 180 de copii. Totul – in numele mentinerii ordinii in tara.
A urmat arestarea lui Mihail Hodorkovski, patronul cu vederi liberale al gigantului Yukos. Dupa un proces – parodie, omul de afaceri care indraznise sa sponsorizeze opozitia a fost condamnat la ani grei de inchisoare, iar Yukos a dat faliment. Bucati mari din activele companiei au fost impartite intre firme de stat si companii ale noilor oligarhi obedienti fata de Putin, precum Roman Ambramovici.
Doua evenimente tragice din 2006 au inlaturat ultimele sperante ale celor care vedeau in Putin un garant al democratiei. E vorba de asasinarea ziaristei Anna Politkovskaia si cea a fostului agent secret Aleksandr Litvinenko – ambii critici ferventi ai regimului Putin. Nici pina astazi nu au fost elucidate cele doua crime, iar asupra lui Putin planeaza suspiciuni majore.
A urmat rocada la Putere su Dmitri Medvedev, fostul sau subordonat din Primaria Sankt Petersburg. Putin a devenit premier, nu inainte de a-si transfera mai multe prerogative.
In august 2008, la nici jumatate de an de la preluarea postului de premier, Putin a organizat razboiul contra Georgiei. Occidentul l-a acuzat la unison de provocarea conflictului armat care a ingenuncheat Tbilisi.
La finalul anului 2011, Putin si Medvedev au recunoscut ca au orchestrat rocada care urma sa-l readuca pe Putin presedinte in 2011. Iar Putin a spus una dintre frazele care-i reflecta gindirea politica: „Destramarea URSS este marea catastrofa geopolitica a secolului XX”.
sursa: hotnews
