Se aduce în discuţie din ce în ce mai mult chestiunea tezurului românesc trimis neinspirat la Moscova de guvernul Brătianu în 14 dec. 1916. Deşi subiectul este închis, în opinia multora care a studiat problema tezaurului aici în ţară, dar şi la Moscova, totuşi este întors pe toate feţele mai ales în România. Diplomaţia rusă s-a exprimat asupra subiectului prin vocea purtătorului de cuvânt Lucaşevici, precum că această chestiune şi-a pierdut mult din actualitate, neexistând în vre-o agendă de lucru. Dar nimeni nu aduce în schimb lumină asupra lui. Sunt evitate chestiunile esenţiale, adevărate care până la urmâ ne dezamăgesc. De ce nu se doreşte să fie aduse în dezbatere aceste aspecte? este simplu. Păi cine sunt cei care trebuie să o facă? În primul rând politicienii, care dacă ar face-o, nu ar avea ce câştiga dacă ar spune adevărul. Istoricii, mai ales în ultima vreme se mulţumesc să prezinte numai laturile pozitive a unui eveniment istoric sau a unui personaj, considerând că restul nu este benefic. Presa de asemeni. Absolut toţi, nu au de câştigat de pe urma îngropării subictului. Pentru că nu sunt politician, iar căciula nu pot să mi-o fur singur, consider că adevărul trebuie scos la lumină cu orice risc pentru că numai aşa vom putea evita greşelile, să se mai repete. În opinia mea ca fost ofiţer al armatei Române, după cât ne-a putut oferi istoria, s-au făcut mai multe greşeli de către guvernul român al vremurilor acelea. În primul rând, nerespectarea tratatului de alianţă încheiat cu Austro-Ungaria la care a aderat şi Germania a fost o gafă decizională a Consiliului de Coroană format din 18 români, decizie pe care Carol I a respectat-o dar cu care nu a fost de acord. El a susţinut intrarea în război alături de Puterile Centrale şi respectarea tratatului semnat şi a cuvântului dat, ceea ce la români se întâmplâ mai rar, lucru pe care trebuie să ni-l asumăm dacă vrem să fim respectaţi. Acestă analiză balcanoidă făcută pe genunchi de acest Consiliu de Coroană a aruncat România în pragul destrămării. După o neutralitate de doi ani hotăreşte în iulie 1916 intrarea ţării în război cu Puterile Centrale fără o analiză temeinică, cu o lipsă de intuiţie şi inspiraţie, la care s-a adăugat lipsa ofiţerilor profesionişti şi o dotare proastă a armatei. În numai trei luni România este înghesuită pe un teritoriu moldovenesc cu capitala la Iaşi, cu sediile instituţiilor centrale inclusiv valorile monetare şi aurul bancar mutate aici. O a doua greşeală a guvernului român, a fost aprobarea deciziei luate de Banca Natională Românească de a trimite la adopost, în custodie tezaurul ce fusese trasferat de la Bucureşti la Iaşi, tocmai în gura lupului, anume a ruşilor. În condiţiile când toţi cunoşteau frământările ce aveau loc în acest imperiu şubrezit, alegerea a fost o naivitate din partea guvernului ca să nu spun o prostie, fapt neînţeles de mulţi mai ales la al doilea transport efectuat în 27 iulie 1917 pentru care nu pot exista explicaţii logice. În condiţiile când la Petersburg în februarie izbucneşte revoluţia rusă şi Ţarul Nicolae al-II-lea abdică în favoarea fratelui mai mic Mihail, care şi acesta refuză investitura, devine de neînţeles decizia luată. Era limpede, că locul ales iniţial pentru depozitarea tezaurului, arde şi ca urmare nu prezintă siguranţă. Totuşi într-un moment de înconştienţă s-a încărcat 24 de vagoane dintre care 21 ale Casei de Valori şi 3 ale Băncii Naţionale cu lingouri în aur şi monezi care au fost trimise la Moscova. O altă greşeală din punct de vedere juridico-administrativ constă în faptul că Reprezentanţii ministerului de finanţe şi ai Băncii Naţionale au fost de acord cu propunerea solicitată de reprezentantul rus de a se încheia un singur protocol de preluare, numai cu Banca Naţională şi nu cu fiecare bancă în parte, sau firmă privată, ori persoane private. Este un lucru extrem de important pentru că puţini ştiu acest aspect că Banca Naţională Română a fost în totalitate o firmă privată, iar statul Român apare în protocol ca un negociator garant. Cea mai mare gafă făcută de guvernul României regale, care a făcut posibilă confiscarea aurului depus la ruşi, a fost aprobarea la 20 ian. 1918 a intervenţiei armate care a început la 28 ian. în Republica Democratică Moldovenească proclamată recent, pentru restabilirea ordinii. Acest fapt a însemnat întrarea în război cu noul stat sovietic şi încălcarea tratatului de pace. Acest demers anulează de fapt tot ce a însemnat înţelegeri până atunci. Statul sovietic a şi dat o rezoluţie de confiscare a bunurilor ţinute în custodie la Moscova, fiind declarate intangibile pentru oligarhia regală română şi că acestea se vor restitui poporului român. De aici au urmat un şir de încălcări, a unor înţelegeri şi acorduri, ce au avut drept consecinţă înstrăinarea codurilor de la camerele securizate de către diferiţi reprezentanţi ai ambasadelor Franţei, apoi a Danemarcei şi a Norvegiei care ne-au reprezentau interesele la Moscova. Le consider gafe pentru că altfel consecinţele ce rezultau în urma încălcării unor tratate de pace trebuiau asumate de guvernul român. Toate aceste chestiuni nu au fost prezentate undeva până acum. Ele au fost ocolite mai cu seamă de istorici deşi gafele sunt evidente. Ori noi putem învăţa din greşelile făcute de personajele care ne-au condus ori ne conduc vremelnic. Consecinţele acestor greşeli au fost usturătoare pentru români.olicitarea făcută de Ceauşescu lui Brejnev în 1965 a rămas fără răspuns pentru că aşa cum a şi argumentat atunci Brejnev, că pentru a asigura securitatea acestor valori tezaurul a fost plimbat prin mai multe locaţii, în mai multe zone, în condiţii de reştrişte, că nici nu mai estima să fi rămas ceva din aurul predat de români. Iar la urma urmei, datoria României regale, problemă în discuţie de 50 ani, cu statul sovietic se ridica la trei sute de milioane de dolari, mult mai mult decât valora aurului considerat a fi în mod greşit al statului Român, greşeală chiar din momentul întocmirii protocolului în varianta sugerată de rusi. Tot aurul predat au fost bunuri private chiar dacă aparţineau BNR şi nu ale statului Român. Conform protocolului semnat inclusiv de reprezentantul Ministerului de Finanţe a făcut posibilă sechestrarea aurului în contul datoriilor de război ale României. De aceea a fost imposibilă recuperarea valorilor pe cale civilă internaţională, întrucât statul român afost implicat. Cred că acesta a fost momentul cănd subiectul tezaurului s-a inchis definitiv pentru Rusia. Pentru noi poate rămâne un subiect de supărare, de amărăciune atunci când deschidem o pagină de istorie şi observăm că în multe privinţe, eu simplu român nu am fost reprezentat bine într-un moment sau altul istoric, de un guvernant. De aceea mă ridic şi spun că evaporarea aurului din tezaur s-a datorat naivităţilor unor guvernanţi români.
Col.(r) Constantin Nour
