Fiecare om al planetei are o patrie, are un neam pe care îl respectă mai mult sau mai puţin. Respectând tradiţiile neamului meu, obiceiurile , împlinirile, istoria lui, mă respect pe mine. Participând la întruniri, adunări manifestaţii de rememorare a unor evenimente din istoria neamului, îmi respect înaintaşii şi eroii neamului. Nu înseamnă că sunt naţionalist şi nici nu cred că e ceva rău să trăieşti cu acest sentiment. Particip cu plăcere la mai toate manifestările care-mi răscoleşte sentimentul naţional, pentru că-mi măngâie sufletul. Respect întotdeauna faptele de sacrificiu ale înaintaşilor mei, pentru înfăptuirea unor idealuri la care românii au visat şi de care realizări, astăzi mă bucur. Însă fac întotdeauna şi o analiză pentru a despărţi apele acolo unde evenimentele istorice au fost păguboase ca urmare a factorului decizional. Se face mai puţin vorbire în materialele istorice despre măsurile luate cu efect catastrofal de către factorii politici ai vremurilor ce au apus. Unele au avut efectul cataclismelor pentru naţia română şi nici până în zilele noastre nu s-au identificat vinovaţii. Lăsând la latitudinea fiecăruia să aprecieze care au fost dezastrele puse în seama fiecăruia, mi se pare o nedeterminare istorică care zace în grădina istoricilor. A nu prezenta adevărul, numai de teama de a nu ne supune criticilor ce pot veni de la ignoranţi ori de la cei de rea credinţă, aduce un deserviciu istoriei neamului. Asupra unor momente istorice se păstrează o tăcere surdo-mută, peste care din când în când se mai aruncă câte o explicaţie voalată sau un reproş conducătorilor vremurilor şi m-aş referi aici la primul război mondial. Ba mai mult asupra cataclismului care a însemnat pentru noi primul război mondial, se încearcă să se arunce haina sacrificiului suprem, acea cămaşa a morţii, numindu-l Războiul de reîntregire a neamului. De aceea am spus mai sus că apele trebuiesc separate, cunoscându-se faptul că unirea Transilvaniei cu Regatul a fost rezultatul actului de voinţă populară, şi demersurilor diplomatice şi nu un rezultatul al efectului prafului de puşcă. România la acea dată nu putea participa în acest război nici de-o parte nici de cealalta, din două motive; În primul rând din cauza intereselor puse în joc de către cei doi licurici, imperiul rus şi cel austriac, între care noi ne poziţionam geografic. În al doilea rând, din cauza gradului scăzut de dotare cu armament, pregătire şi instruire, echipare şi aprovizionare a armatei care la acea oră era la pământ. Ofiţerii profesionişti îi puteai număra pe degetele de la câteva mâini, iar militarii voluntari erau în opinci. La toate acestea s-a adăugat lipsa unei concepţii clare de luptă din partea liderilor militari. N-am spus-o eu, ci oameni pe care nu putem să nu-i luăm în seamă, profesionişti, istorici printre care se numără şi John Keegan ori generalul Espasito care explica printre altele că “românii nu şi-au masat nicăieri forţele pentru concentrarea puterii de luptă”. Iar istoricul britanic John Keegan menţiona că intrarea României în război mai ales după ce armata rusă dădea semne de bolşevizare, a însemnat o mare prostie, penru că se întrevedea încolţirea ei din ambele flancuri. Tocmai de aceea este nexplicabil deciziile luate de guvernanţii de acea dată, de a arunca ţara în luptă în faţa unei armate de zece ori mai dotată şi pregătită. Şi insist pe acest aspect pentru că rezultatul a fost catastrofal. Românii au fost carne de tun în acest război si cifrele vorbesc de la sine. În urma luptelor purtate România a înregistrat pierderi de 400 000 mii de răniţi, morţi şi dispăruţi, faţă de 60 000 mii câţi au înregistrat la un loc germanii, austriecii, bulgarii şi otomanii. Aceste cifre vorbesc singure desconspirând incompetenţa conducătorilor vremurilor acelora. Statutul de neutralitate aşa cum a fost adoptat la începutul războiului se impunea însuşi de situaţia geopolitică şi capacitatea ei de a participa într-un asemenea teatru de operaţiuni. Aşa cum am arătat în materialele anterioare România nici nu a dispus de un aparat diplomatic puternic care să-i furnizeze analize pertinente şi nu a avut un loby puternic la marile cancelarii europene. Istoricul militar John Keegan arată în lucrarea sa (World War I), că marile puteri ale Antantei se înţelesese în secret ca după terminarea campaniei, să nu satisfacă pretenţiile de expansiune ale României.Acolo unde unirea s-a înfăptuit fără voinţă populară şi înţelegeri diplomatice, sudura a fost slabă şi s-a rupt. Exemplele în istorie sunt grăitoare iar pentru noi unirea cu Basarabia pe 28 martie 1918 trebuie să o recunoaştem că a fost o greşeala politică atunci când în 20 ian. s-a intrat cu armata peste Prut cu motivul de restabilire a ordini. Chiar dacă Sfatul Ţării s-a pronunţat pentru unire, nicăieri în lume nu e luat în seamă un asemenea vot când tu România ai trupele acolo chipurile pentru a asigura ordinea. Mulţi consideră că în 1991 cănd URSS şi-a lăsat sateliţi liberi, era un moment prielnic de alipire a Basarabiei la Romania. O gândire superficială aşa cum a fost şi cea din 1918, când valul i-a luat pe politicieni, iar consecinţele au fost acelea pe care le-am suportat. Şi politica, ca şi celelalte domenii de activitate a înregistrat un progres major.Astăzi graniţele se desfac, zidurile se demolează, iar sârma ghimpată aruncată, numai prin consens, negociere, referendum dar fără praguri.
Col.(r) Constantin Nour
