Ignatul, sacrificiu ceremonial închinat Soarelui

Chiar dacă dimensiunea ceremonială a fost înlocuită cu cea gastronomică, chiar dacă ritualul s-a păstrat doar la nivel spectacular, ziua de 20 decembrie rămâne un reper al Calendarului Popular de sfârşit de an. Astăzi îi spunem simplu: Ziua de Ignat sau Ignatul Porcilor, fără să ştim că numele ei vine din latinescul “ignis”, unde înseamnă foc, fără să bănuim că în vechime marca una dintre cele mai importante sărbători solare din an. În aproape toate mitologiile popoarelor, focul reprezintă proiecţia Soarelui pe pământ iar animalele sacrificate ritual în timpul sărbătorilor solare (în cazul nostru porcul) sunt întruchipările sale zoomorfe. Slăbit de efortul depus peste an, soarele avea nevoie de viaţă, de sânge, iar momentul în care omul arhaic din această parte a lumii s-a gândit să intervină pentru a-l salva, a fost în preajma solstiţiului de iarnă, atunci când astrul lumina cel mai puţin pământul. Femeile erau acelea care aveau grijă ca sacrificiul ritual să se desfăşoare în anumite condiţii de spaţiu şi timp: purificau locul prin tămâiere sau stropire cu apă neîncepută şi alegeau momentul cel mai bun din zi, obligatoriu după răsărit şi înainte de apus, atunci când soarele străluceşte pe cer. Există ipoteza că în vechime ritualul cerea jertfă umană iar o confirmare a ei poate fi credinţa populară potrivit căreia “Ignatul are rânduit să moară negreşit un om în ziua sa”. Se spune că la tăierea porcului nu trebuie să asiste nici un om căruia să-i fie milă de animal, pentru că atunci ritualul îşi pierde eficienţa iar carnea nu mai e bună. Pe de altă parte, se crede că de Ignat toţi oamenii trebuie să vadă sânge, numai aşa vor fi feriţi de boli în noul an. La rândul lor, copiii sunt puşi călare pe porc şi li se face semnul crucii pe frunte cu sângele animalului sacrificat, ca să fie rumeni în obraji şi feriţi de deochi tot anul.În această zi, demonismul ritual atinge cote maxime iar sacrificiul cu finalitate magică, aducător de sănătate şi belşug, devine obligatoriu. “Altu’ nu lucrăm…nemica decât la tăierea de Ignat a porcului, că-i obiceiu’ din străbuni şi-i păcat să nu-l tăiem… aşe că nu-i bai de-i negru ori alb… porcu’ să fie gras şî fain, să ne ajungă la tăţi.” (…) “Doamne, Dumnezăule, de la mine pomană, de la tine mană”.(Marcel Lapteş – Timpul şi sărbătorile ţăranului român). Unii etnologi sunt de părere că o mare însemnătate din punct de vedere al remediilor magice o are culoarea neagă a porcului sacrificat. “Cu carnea de porc negru tăiat la Ignat se vindecă cel ce o mănâncă de boala numită “Spurcatul”. Această boală e un fel de dor, care se mută în toate părţile corpului. (Th.D.Speranţia). Tot aşa, sângele porcului negru amestecat cu făină e leac sigur pentru bolile grele iar atunci când e amestecat cu mei şi lăsat să se usuce “se afumă cu el peste an copiii, ca să le treacă de guturai, de spaimă, de nălucă şi de alte alea. (T. Pamfile). Dar nu numai carnea şi sângele porcului negru sacrificat de Ignat sunt la mare căutare. Untura e bună la vrăji şi descântece, ba chiar se ung cu ea trupurile morţilor bănuiţi că ar fi strigoi iar pentru magia neagră … copitele lui sunt aur curat.